Mi-am adus aminte de un vis. Am renuntat la el, insa azi mi-am adus aminte si ma obsedeaza.
Era un barbat,un barbat pe care eu il cunosc, ne cunoastem. Imi spunea ca: “atunci cand vei gasi ultimele piese dintr-un puzzle, deabia atunci vei fi o femeie implinita”.
Am inceput sa fac puzzle-ul, in vis. Barbatul imi spunea:
“Formeaza privirea, apoi zambetul, comunicarea, atingerea, imbratisarea, sarutul… iar de aici in colo trebuie sa gasesti singura piesele…”
N-am gasit nicio piesa, dar nici n-am cautat-o, am renuntat din start. Dar de azi o sa incerc sa caut si ultima piesa din acest puzzle, pentru ca existenta mea este un puzzle. Ma gandesc ca toata viata mea, ca si a celor din jurul meu, este un joc de puzzle… sau mai multe jocuri, in perioade diferite ale vietii. Pentru ca viata e compusa din dorinte, vise, aspiratii, planuri, obiective… Desi foarte rar imi fac planuri si stabilesc obiective (inafara celor de la scoala care sunt obligatorii si pe hartie), in viata mea reusesc totusi sa am o viziune de ansamblu, sa observ si sa ratin detaliile fiecarei “piese” pe care trebuie s-o asez la locul ei in puzzle-ul vietii. Uneori stau ani intregi si nu reusesc sa fac nici o schimbare, nu gasesc “piesa” potrivita sau nu incerc s-o caut. Alteori iau jocul prea in serios si ma incapatanez sa potrivesc piesele acolo unde nu le e locul. De multe ori ma supar ca nu se potriveste piesa, pentru ca in mintea mea ramane o singura imagine, dar pierd un detaliu. Uneori, un puzzle din viata mea, este o dorinta neimplinita. Si pentru ca acest puzzle nu imi iese, nu trec mai departe, ma incapatanez sa aleg piesele nepotrivite sau, de cele mai multe ori, renunt. Renunt la vise, la dorinte, la relatii… stric puzzle-ul. Insa, o data ce am potrivit si ultima piesa dintr-un puzzle, imi asum si responsabilitatile pentru alegerile pe care le fac, iar aceste vise si dorinte devin realitate.
Deci, de azi incep sa termin puzzle-ul din vis, desi stiu ca imi va lua foarte mult… sau, poate, piesele imi sunt la indemana dar nu-mi dau seama care.

Mă simt puţin ciudat, puţin aiurea… nu ştiu exact ce se întâmplă, ba n-am vlagă , ba îmi vine să dansez… Cred că este de la lipsa celor 450 ml de sânge donat miercuri. Dar nu-mi fac probleme, se reface el, sângele… cred că am fumat cam mult şi n-ar fi trebuit, dar am fost deprimată… Eh, o să treacă şi asta.

Da, miercuri am donat sânge. M-am gândit că cineva are nevoie de el… Oare câte mii de oameni au nevoie de sânge? Ar trebui să ne gândim la ei şi fiecare să doneze un strop, pentru că sângele înseamnă viaţă.

… şi dacă eu şi Monica Columbeanu am putut face gestul ăsta, voi de ce n-aţi putea să-l faceţi?

Mă gândesc, în primul rând, la copiii care au nevoie de sânge… Nu pot accepta ca un copil să moară din cauza crizei de sânge din spitale. Peste 3 luni voi dona iar, dacă sângele meu este bun în urma analizelor.