Carmen Sima | Blog

Posts Tagged ‘Loc’

Nu cred ca am scris vreodata despre Eminescu… stiu doar ca mi s-a cerut sa recit o poezie la examenul de filozofie, cand eram prin facultate. Stiam cateva poezii ale marelui poet, prozator si jurnalist… se studia din scoala generala, invatasem “Luceafarul” pe dinafara… ba inca de la gradinita invatam poezioare de Mihai Eminescu… Azi il sarbatorim, ca in fiecare an, si am tinut foarte mult sa postez o scrisoare a marelui poet, catre iubita sa Veronica Micle… o scrisoare de dragoste, pe care am gasit-o tiparita pe un ambalaj de ciorapi dres, anul trecut, prin martie… mi-am cumparat acel dres, doar ca avea cea scrisoare tiparita … nu mai gasesc ambalajul, desi stiu ca l-am pastrat, dar am cautat scrisoarea aceea.

“Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu – mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea”

Din luna lui Iunie 1882.

Pe aceasta tema au mai scris: psi, tibi, flavius

Ieri mi-a fost rău toată ziua…poate oboseala, stresul, vremea…Cert este că fiecare avem şi momente “EMO” în viaţă… eu le-am avut azinoapte şi mi le-am exprimat în scris … şi a ieşit asta

Timpul a stat , pentru o clipa, în loc.

Afară luna se joacă cu noaptea.
Îmi plouă în suflet,
îmi ninge în gând…
În ceaţa mi-e mintea
ce nu mă lasă să uit
că a fost…că n-a fost
furtună în trup…
Mâinile-mi cad ca de plumb…
mă sufoc…
În genunchi am căzut,
să respir nu mai pot.
Se-nvârte tavanul,
jos e abis…
Aş mai vrea înc-o dat
să mai zbor…
Vreau să te am, să te simt…

Să iubesc nu mai pot…
E sfarşit.

Şi asta este melodia care m-a obsedat.

La cererea băiatului meu,am revăzut aseară filmul “Pianistul“…un film care mă emoţioneaza de fiecare dată când îl revăd.

“Filmul “Pianistul” nu este, cum am auzit că s-a spus, filmul despre supravieţuirea prin muzică. Este o cronică la rece a ghetoului varşovian şi, mai mult decât atât, e lupta unui om pentru a rămâne în viaţă. Faptul că e pianist, şi încă unul foarte bun, mi se pare un element mai puţin important. Şi nu e colateral decât până în momentul în care muzica îi salvează practic viaţa, în secvenţa în care, după ce trăieşte câţiva ani fugind dintr-un loc într-altul, într-un oraş tot mai pustiit, e descoperit de un ofiţer german meloman şi îl impresionează până la a-l face să-l lase în viaţă. Tot filmul, adică peste două ore, este pregătirea acestui moment impresionant cu atât mai mult cu cât e redat la rece. Aproape îţi dau lacrimile când vezi figura de înger trist a acestui extraordinar Adrien Brody (un bărbat de o frumuseţe rară), degetele efilate ale pianistului Janusz Olejniczak şi când auzi muzica lui Chopin, care rezumă parcă tot filmul, descărcând nişte energii niciodată până atunci descărcate. Nu e de mirare că şi tehnicienilor le-au dat lacrimile la filmare.
“Pianistul” nu pare să fie un film despre Istorie, despre cine e vinovat şi cine trebuie să plătească. Szpilman şi Polanski ne invită la o poveste despre oameni buni şi oameni răi, prinşi într-un mecanism care le e străin. Fiecare se comportă după cum îi dictează conştiinţa. Este incredibil cum un om ca Szpilman, care şi-a pierdut întreaga familie şi care a trăit la limita morţii câţiva ani după evadarea din lagăr, riscând ori să fie prins, ori să moară de foame, a mai fost capabil, în 1946, adică aproape imediat după ce a ieşit din acest purgatoriu, să nareze evenimentele fără a dori să facă un rechizitoriu. De altfel, sunt multe mărturiile supravieţuitorilor Holocaustului care descriu tragedia la rece. Probabil nici nu poate fi descrisă altfel. Probabil au scris pentru ceilalţi, cu grija detaliului şi a obiectivităţii, pentru ca ceilalti să prevină o repetare a răului. ”

Făcând curăţenie  prin calculator,am gasit nişte poze,care mi-au adus aminte de astă vară,când stam cu orele să pot să intru sau să ies din bloc.
Locuiesc în Piaţa Centrală .Intrarea în bloc este prin spate,noi având vedere în faţă,chiar în piaţă.În piaţă sunt vreo 50 locuri de parcare cu plată.Multe din aceste locuri sunt libere sâmbăta si duminica,în schimb în spatele blocului,unde nu sunt locuri de parcare cu plată,adica locurile sunt numai pentru locatarii blocului(care niciodată nu au loc),sunt zeci de maşini,predominant Dacia.Partea proastă este că le parchează cu orele şi foarte aproape de bloc,blocând accesul din şi înspre scara blocului.Am păţit de multe ori lucrul ăsta,însă într-o  sâmbătă a trebuit să stau o ora afară ca să pot intra în scara blocului.Atunci,la cât eram de furioasă,m-am gândit la multe rele,de exemplu:aş putea să arunc cu un ghiveci de sus din uscătorie,dar aş sparge un singur parbriz,iar eu vreau pe toate…sau aş putea să dau cu kk pe parbriz,dar n-am de unde atât de mult şi m-aş murdarii…sau aş putea să torn nişte ulei pe parbriz…şi asta mi se pare o idee bună,ar mai fi să torn nişte clor prin găuricile alea de sub parbriz,dar mi-e să nu facă vreo explozie…să înţep roţile?neh,că atunci n-ar mai putea să plece…

Vreau şi ideiile voastre…şi aveti grija unde parcaţi maşinile!:D