N-am stiut ca visele pot muri, ca iluziile pot ucide…ca tacerea doare…
Am crezut ca pot visa si ca visele care se implinesc traiesc…a fost doar o iluzie, o amagire…De ce ma doare indiferenta? De ce ne place sa mintim? De ce dezamagim? de ce oamenii nu sunt sinceri pana la capat?…sau poate nu sunt niciodata…Poate sunt eu ciudata, atipica…pretind prea mult, cer intotdeauna adevarul…Sau poate Cioran avea dreptate cand spunea: “A trai inseamna: sa crezi si sa speri - sa minti si sa te minti”?

The world was on fire
No one could save me but you.
Strange what desire will make foolish people do
I never dreamed that I’d meet somebody like you
And I never dreamed that I’d lose somebody like you

No, I don’t want to fall in love
[This love is only gonna break your heart]
No, I don’t want to fall in love
[This love is only gonna break your heart]
With you
With you

What a wicked game you play
To make me feel this way
What a wicked thing to do
To let me dream of you
What a wicked thing to say
You never felt this way
What a wicked thing to do
To make me dream of you
v And I don’t wanna fall in love
[This love is only gonna break your heart]
And I don’t want to fall in love
[This love is only gonna break your heart]

{World was on fire
No one could save me but you
Strange what desire will make foolish people do
I never dreamed that I’d love somebody like you
I never dreamed that I’d lose somebody like you

No I don’t wanna fall in love
[This love is only gonna break your heart
No I don't wanna fall in love
[This love is only gonna break your heart]
With you
With you

Nobody loves no one

N-am mai fost de18 ani, vara, la ţară… M-am gândit, săptămâna asta, cum era luna august la ţară, când eram copil… Acolo unde îmi petreceam vacanţele de vară… atunci când persoane dragi erau tinere… în viaţă…
M-au răscolit sute, mii de amintiri… fiecare piatră, fiecare colţişor de curte… mi-am adus aminte de anii copilăriei…
E linişte, prea multă linişte la ţară… Se mai aude câte un cocoş, o găina care a ouat proaspăt, câinele care latră după pisică… şi încet, încet se lasă seara… cerul se roşeşte… apoi apare luna…
Cu foarte mulţi ani în urmă, în perioada 12-13 august, aşteptam cu nerăbdare să vedem stelele căzătoare… În acele nopţi mergeam pe luncă, să vedem “perseidele”… Întinşi pe iarbă, cu ochii aţintiţi spre cer, aşteptam… am văzut una… mai târziu alta… eram fascinată…
Încerc, în fiecare an, să urmăresc stelele căzătoare, în această perioadă… parcă sunt şi ele tot mai puţine sau nu mai am eu răbdare să le urmăresc… Nu mai am acelaşi entuziasm ca atunci când eram copil, nu mă mai bucură aşa tare… îmi vine să plâng…să fie semn de batrâneţe?

Cândva am fost şi eu copil…chiar bebeluş, priviţi aici…

Apoi am crescut…

…m-am jucat, am sărit coarda, şotronul, am alergat, am căzut, m-am julit (asta mi se întâmplă şi mare, la fiecare început de vară)… am mers la grădiniţă…
Căutând poze de când eram copil am găsit aceste amintiri din vremea aceea, pe care le-am scanat…

Mi-am amintit de grădiniţă, “cămin” i se spunea, căci acolo mâncam dimineaţa, la prânz şi o gustare după ce dormeam…
Voi povesti scurte amintiri din perioada preşcolară.
Eram grupa mijlocie când am mers la cămin… grupa mică o făcusem la grădiniţă, la ţară, unde mă înscrisese tataie.
Am fost o fire băieţoasă, dintotdeauna… mă jucam numai cu băieţii, mă puteai găsi numai prin copaci… Aşa se face că într-o zi frumoasă de mai, cănd doamnele (tovarăşe pe atunci) ne-au scos în curtea grădiniţei, ca pe pui la soare, eu cu colegul şi prietenul meu favorit, Robert, ne-am urcat în corcoduşi… Corcoduşele erau foarte mici, dar buuune (mie îmi plac corcoduşele şi caisele verzi, crude), şi am mâncat până mi-a venit rău… deabia m-a dat colegul Robert jos (corcoduşii nu erau înalţi că erau tineri), apoi a chemat educatoarea care a ţipat cumplit la mine, iar eu nu mă opream din vomat…
…Nu-mi plăcea mâncarea de la grădiniţă… ceaiul avea grăsime pe deasupra, iar untul mirosea a acru, dulceaţa sau mierea erau bune. La prânz nu mâncam niciodată, decât desertul, un măr sau un ştrudel sau biscuiţi sau brânzoaică… Ciorba… ei, cu ciorba aveam treabă. Dacă aveam pe cineva pe care vroiam să mă răzbun, mă aşezam, strategic, lângă acel copil şi, când doamnele nu erau atente, îi vărsam ciorba în poală… în fiecare zi făceam lucrul ăsta :)…Gustarea de dupăamiază o mâncam întotdeauna… era griş cu lapte şi dulceaţă sau orez cu lapte şi dulceaţă sau biscuiţi cu compot.
După un an, petrecut la acel cămin a trebuit să mă mute la un alt camin, deoarece ne mutasem cu locuinţa ( spre bucuria educatoarelor ).
Aici erau  doamne (tovarăşe) noi, colegi noi…bineînţeles că m-am împrietenit tot cu baieţii.
Aveam o colegă, micuţă şi foarte frumoasă şi foarte băgată în seamă de tovarăşa educatoare… Ei bine, mi s-a pus pata pe ea şi a trebuit să iau niste măsuri… în primul rând i-am schimbat numele din Violeta (tovarăşa zicea că violetele sunt cele mai frumoase flori), eu i-am zis “Crenguţa”, deoarece crengile sunt goale (aşa mi-o închipuiam eu, o creangă goală, fără frunze, este neinteresantă )…şi le-am impus băieţilor, prietenii mei, să-i zică aşa… Într-o zi, când tovarăşa a pus-o,pe “Crenguţa” să zică o poezie, pe motivul că “ea o spunea cel mai frumos”, când s-a ridicat in picioare, eu i-am tras scaunul, pe nevăzute, iar când s-a aşezat, bineînţeles că a căzut şi i s-au văzut chiloţii, s-a făcut de râs… eram tare mândră că am umilit-o… deşi mi-am ispăşit şi o pedeapsă la colţ.
Tot pe atunci, eram deja în grupa mare, aveam “boală” pe Reluţu, un coleg cuminte… mai cuminte decât o fată. Mie nu-mi plăcea genul ăsta de baieţi, iar la Reluţu, pe lângă faptul că era exagerat de cuminte, nu-mi plăcea numele, mă enerva enorm când îl striga tovarăşa la catalog… Mă gândeam: cum poţi să pui un astfel de nume unui copil?… Îl chema Ţîbîrnă Irinel şi i se zicea “Reluţu”…aşa că îl băteam, îl muşcam… până într-o bună zi, când au venit parinţii lui la grădiniţă să vadă cine le maltratează copilul… şi s-au uitat la mine lung, lung şi din toate părţile… Eu eram mică, slabă, neagră, cu fruntea înaltă şi nişte ochi mari şi de un albastru nefiresc (eram ciudăţică mică)… S-au uitat şi la Reluţu, care era înăltuţ, slab, o faţă lungă şi ştearsă şi blândă, cu ochii căprui şi gene lungi… şi m-au ameninţat, mi-au zis că, dacă îl mai bat pe Reluţu, mă vor bate şi ei pe mine…Şi nu l-am mai bătut de atunci… mi-era frică, erau nişte oameni înalţi, mai înalţi decât părinţii mei…
Astea au fost frânturi de amintiri din grădiniţă…Apoi a început şcoala…

Eu,  pe vremea când îl băteam pe Reluţu