Posts Tagged Ziua

doar ieri

Posted by on Tuesday, 8 November, 2011

Sunt momente in viata cand simti ca nu mai poti face fata situatiei si atunci nu sti incotro s-o iei… simti ca astrele s-au aliniat si aliat impotriva ta, dereglandu-ti busola interioara… nimic nu-ti iese, piedici sunt la tot pasul… simti ca lumea se sfarseste aici, acum… nu poti sa mai respiri, nu poti sa mai gandesti, nu vezi nicio cale de iesire din situatie… Pentru unii totul se sfarseste chiar in acel punct, nu pot sa treaca peste moment, nu cauta solutii si isi pun streangul de gat… altii, in schimb, isi smulg parul din cap, urla, plang, se descarca, apoi se resemneaza, se calmeaza si ideeile incep sa apara, lucrurile se aranjeaza si intra pe fagasul normal…

Am avut multe, prea multe astfel de momente… am primit multe lovituri si socuri, care m-au pus la pamant, m-au epuizat psihic si fizic, dar am reusit de fiecare data sa ma ridic, sa ma scutur si sa merg mai departe… Nu stiu cui sa multumesc pentru asta, pentru puterea de a ma ridica si a merge mai departe, pentru taria psihicului si pentru ajutorul de-a gasi solutii… Un prieten imi spunea, cu un an in urma: “ Nu cauta raspunsul la altii, solutia problemei este in tine.”… si avea dreptate, raspunsul si solutiile sunt in noi, trebuie doar sa le cautam. :)

Nu-s o persoana pesimista, am doar perioadele mele, dar azi mi-a venit in minte o poezie… m-a obsedat toata ziua… o stiu de cativa ani, asa cum ii stiu si autorul ( l-am cunoscut personal)…

 

Doar ieri – Cristian Stefanescu

 

„zi dupa zi si acelasi desen,

monoton,

ca vagoanele unui tren,

numarand,

plictisit,

pe un pod, la popas,

cate oi au trecut, cate oi

au ramas…

sau privind fara noima spre un ceas care-a stat,

intr-un parc,

pe o banca,

intr-un colt neumblat,

cu un zambet ce-aduce-a convoi funerar,

luminand a speranta

ce se-aprinde-n zadar…

ti-e impus sa existi,

pedepsit

si stricat,

arogant, egoist, ipocrit, izolat

intre oameni

si de nimeni iubit;

fara rost resemnat, inutil razvratit.

focul tau nici n-a ars.

e-o iluzie!

atat!

te-ai nascut

(nu ti-e clar?)

cu o funie de gat,

fericit ca ai dreptul sa cazi

intr-o zi

poti spera la ce-a fost.

n-astepta ce va fi!

prima intalnire

Posted by on Monday, 24 October, 2011

Fusese un weekend foarte agitat pentru mine. Nu stiu ce m-a apucat tocmai atunci, cand stiam ca sunt insarcinata si mai am, doar, vreo 12 zile pana sa nasc si nu aveam voie sa fac efort, de niciun fel… sambata seara mi-a venit pofta de dans si am dansat cu cumnata mea si o prietena de-a ei… Duminica am gatit ca nebuna, am stat toata ziua in picioare, in bucatarie, pe o caldura de-ti taia respiratia, sa gatesc: ciorba, friptura si prajitura “alba ca zapada”… am observat ceva in neregula cu mine (pierdeam lichid putin cate putin), copilul nu mai era foarte activ si deja i se vedeau formele pe burta mea, dar nu stiam daca e bine sau nu, atata timp cat eu ma simteam mai bine ca oricand… de-abia luni seara m-am hotarat sa merg la spital… si m-au si internat, pe la ora 23.00… N-am sa povestesc ce-a urmat in spital pana in momentul cand m-au anuntat ca intru in operatie si m-au si luat…si nici n-am sa povestesc ce s-a intamplat pana in momentul cand “mi s-a rupt filmul” brusc… Am auzit, nu dupa mult timp, ca e baiat, are 3,900 gr… deja constientizam ca sunt amotita si ma gandeam ca a nascut femeia din sala de nasteri, care se chinuia sa nasca natural… M-am prins ca este vorba de copilul meu, dupa ce m-am trezit in reanimare, asaltata de intrebari… si, la intrebarea mea daca este sanatos, mi-au raspuns de multe ori (de atatea ori cat puneam eu intrebarea): “e mare si frumos si sanatos”… a venit pe lume putin inaintea miezului noptii, la 23.45, iar eu puteam sa-l vad deabia a doua zi :(… Dimineata a ajuns si sotul meu cu socrul meu si mi-au zis ca seamana cu mine… mi-era ciuda ca il vazusera atatia, numai eu nu… Pe la ora 10.00 a venit un stagiar, m-a luat si m-a dus intr-o rezerva. In rezerva erau doi copilasi: unu negricios, cu parul mare si negru si multe ciupituri de tantari, care urla continuu, al doilea era alb, frumos si dormea linistit… Nici nu stiam daca sunt fetite sau baiati, ma gandeam ca sunt copilasi bolnavi pe care i-au bagat in acea rezerva, iar pe mine ma adusesera acolo pentru ca nu mai erau locuri la “cezariene”… din ce stiam eu copiii stau intr-un salon, iar mamele in alte saloane… Totusi, copilul alb si cuminte m-a atras langa patutul lui, asa ca am inceput sa-l studiez… semana cu mine la fata, urechi, maini… dar parea un copil de 2 luni, la cat era de marisor si prea frumos sa fie nou nascut ( nou nascutii arata, in general, ca niste brotacei)… deja ma atasasem de copilul alb, il priveam si-i urmaream toate grimasele fetei… nici nu stiam daca este baiat sau fata… Dupa vreo jumatate de ora, apare, in rezerva, o asistenta tinerica, cu un registru sub brat… nici n-o las sa zica ceva, o intreb direct al cui este copilul din patutul langa care stam eu… Asistenta se uita la manuta lui, la numarul legat de manuta, apoi in registru si imi raspunde: “ Numarul 3, nascut la 11.45, scor abgar 9, este Sima, e al dumneavoastra! Vreti sa-l tineti in brate?” Normal ca asta imi doream de aproape 9 luni, mi-l inchipuisem in fel si chip, il asteptam mai mult ca pe orice in viata asta, ma rugam in fiecare zi sa apuce sa se nasca si sa fie sanatos, pentru ca dadusem semnatura, pe propria raspundere, ca vreau sa tin sarcina, indiferent de consecinte ( am spina bifida si exista risc de paralizie si de pierdere a sarcinii)…

Asistenta mi-a pus copilul in brate, apoi l-am pus in pat, l-am desfasat sa vad daca e baiat, daca este intreg, daca are toate degetele, sa nu aibe malformatii, semne particulare… l-am infasat la loc si mi-am petrecut minute in sir privindu-l, mangaidu-l, jucandu-ma cu degetelele lui si pupandu-i fruntea si manutele, mirosindu-i pielea… copilul zambea in somn, iar cand si cand mijea cate un ochisor si ma privea :)… Ma gandeam, atunci, la vorba din batrani “orice mama isi cunoaste puiul, chiar daca nu l-a vazut niciodata”… acum sunt convinsa ca asa stau lucrurile. Desi nu-mi vazusem niciodata copilul, ceva m-a atras langa el si m-a facut sa-l indragesc, inainte ca cineva sa-mi spuna ca este al meu.

 

participanti la provocarea de luni: psimarinaabisuriletibiredskyverovirusache,rokssanacristiancitascorpioanaid

filozofia de luni dimineata

Posted by on Monday, 17 October, 2011

 

M-am tezit de dimineata, fix cu 3 secunde inaintea alarmei de la telefon… nu m-am trezit odihnita, as mai fi dormit macar o ora, ca era intuneric si auzeam cum sufla vantul afara… m-am ridicat, totusi, din pat si am mers sa fac cafeaua fara de care nu-mi pot incepe ziua… Apoi mi-am adus aminte ca am si un copil care trebuie sa mearga la liceu si trebuie sa-i pun sa manance… Am pus cateva oua la fiert, apoi am mai pus pe farfurie una-alta si m-am “pironit” langa aragaz, ca era mai cald, cu ochii fixati in inbricul in care fierbeau ouale… si uite asa am inceput sa filozofez: cine a fost mai intai? oul sau gaina?… vechea dilema…si am intors problema pe toate partile, cat timp au fiert ouale ( 10 minute, sa iasa si sa ramana tari si dupa ce le trec prin apa rece, ca sa le curat mai repede)… daca ar fi fost mai intai oul, atunci cine l-a ouat?… daca ar fi fost mai intai gaina, de unde ar fi iesit? ( e drept ca unele gaini “nasc si pui vii”, asa cum spunea o reporterita pe la stiri)… si uite asa, tot gandindu-ma care a fost mai intai, am gasit raspunsul: mai intai a fost cocosul!… da, cum potrivit datelor biblice, Dumnezeu l-a creat pe Adam, primul om, apoi a crea femeia, pe Eva… asa a creat si cocosul, mai intai, apoi gaina si oul. :)

Voi ce parere aveti?

 

duzina de cuvinte – în fugă

Posted by on Saturday, 3 September, 2011

 

Săptămâna asta am fost tot într-o fugă. O săptămână plină şi obositoare. Luni a început BAC-ul sesiune august-septembrie, iar azi s-a terminat. Am avut si examen cu clasa I – înot şi… şi alte probleme personale, care mi-au consumat energia, de care nu vreau să vorbesc aici, acum… niciodată în acest spaţiu.

Nu ştiu cu care zi a săptămânii să încep, dar o să încep cu fiecare dimineaţă, ca toate se derulează în acelaşi ritm… M-aş fi oprit la ziua de miercuri, dar o las pe altă dată, ca şi acum mă apucă boala când mă gândesc la ziua aia…

În fiecare dimineaţă mă trezesc cu noaptea-n cap. N-aş vrea să mă vedeţi cum mă manifest dimineaţa, mai ales când mă grabesc, zici că sunt teleghidată… cu ochii cârpiţi de somn, pe care deabia îi pot ţine deschişi şi îi simt de parcă cineva mi-ar fi turnat mălai în ei, pun ibricul pe foc să fac cafea, timp în care mă uit pe geam cum începe să se crape de ziuă, mai urmăresc câte o cioară care zboară croncănind spre alt cârd de ciori, la fel de gălăgioase ca şi ea… las cafeua pe masă să se liniştească şi merg să-mi fac un duş… ies din duş(deja încep să văd cu alţi ochi totul), trec prin bucătărie, iau prima gură de cafea, îmi arunc iar ochii pe fereastră şi nu ştiu cum, în fiecare dimineaţă, ca o vrajă, prin crăpătura de ziuă, în zarea aurie, soarele se ivişte sfios, rotund, ca un gălbenuş de ou. Mă duc grăbită să iau camera digitală pentru a imortaliza momentul şi fac o poză, doua, trei…( aici pierd cel mai mult timp şi uit de ce m-am trezit)… Când mă uit la ceas este deja destul te târziu şi încep să mă agit, îmi iau ustensilele şi merg iar în baie, de data asta pentru a-mi accentua puţin frumuseţea cu niţel creion şi rimel, apoi trec la îmbrăcat, mai iau o gură din licoarea neagră, dulce şi foarte tare, în timp ce mă îmbrac şi ca să fie cireaşa pusă pe tort, mă parfumez, mai iau o gură de cafea, îmi pun pe umăr geanta mare cât o traistă, care nu ştiu de ce e aşa de grea, dar ştiu că pot gasi aproape orice în ea, de la aspirină până la… stai aşa să mă uit ce mai am pe-acolo… 6 pixuri, 3 brichete, încărcătorul de telefon, două parfumuri (întotdeauna am doua- trei parfumuri în geantă sau rucsac), şerveţele umede şi uscate, maşinuţa suvenir de la compania aeriana flyniki, ochelarii, crema de mâini, un unguent de când am avut o arsură la mână, nişte chestii pe care nu vi le spun, etc… cu toate cele enumerate în geantă şi cu geanta pe umăr, ies în „goana calului” pe uşă, cobor cele trei etaje, mă arunc în taxiul chemat în urmă cu 5 min. şi o pornim către liceu, să supraveghez candidaţii la bac, să fiu supravegheată si eu, la rândul meu, de camerele de supraveghere, timp de 3 ore, în care mi-e teamă să mă scârm şi în nas, că mă văd în cameră… singurul lucru pe care îl iubesc  la supravegherile astea de  la examene este liniştea… trei ore de linişte :)

 

au şi ei duzina lor:  psipsina, virusache, tiberiu, redsky, vero, sara, dictaturajustiei, pisicaru, dagatha, rokssana, scorpio

sertare cu amintiri

Posted by on Monday, 22 August, 2011

Sunt momente în care stau la fereastră şi privesc în gol… aud, în mintea mea, glasuri de copii, chemări la joacă… văd terenul de joacă din spatele blocului, unde locuiam când eram copil… uneori aud muzică… e muzica adolescenţei mele, e undeva acolo, departe, în mintea mea. Alteori văd, ca prin vis, curtea din Sânpetru, în care mi-am petrecut foarte puţin timp din copilaria mea timpurie… văd gardul înalt pe care ne căţăram să vedem, dincolo de el, cum trec copiii de la şcoală… şi iepurii… cuştile cu iepuri de multe culori… îmi placeau cei albi, cu ochi roşi-maronii, ca nişte nasturi sticloşi… văd pivniţa aceea plină cu cartofi şi pe Neluţu, băiatul gazdei, mai mare cu 3-4 ani ca mine… era nebun şi mi-era frică de el când îmi zicea să mergem în pivniţă să luăm cartofi… şi pata aia de bronz, vărsat de mine, pe zăpada albă, în ziua când am împlinit 3 ani… dintr-un sertar al minţii, îmi apare tataie… e duminică şi se pregăteşte să meargă la biserică. Stă în faţa oglinzii agăţată de uşa cu geam de la bucătarie. Îşi umple barba de spumă, cu pămătuful, apoi scoate briciul din teaca de piele şi cu mişcări sigure, începe să-şi cureţe spuma de pe barbă, scuturând apoi briciul în ligheanul cu apă… aceleaşi mişcări, aceeaşi grimasă de fiecare dată, ca un ritual… O văd pe mamaia, cu baticul legat la ceafă şi cu şoţul în faţă, frământând cocă pentru  pâine, cu zâbetul mereu pe faţă şi gropiţe in obraji… Mi-ar fi plăcut să semăn cu ea, să am gropiţe în obraji şi faţa senină… mi s-a spus că semăn cu „ţaţa Ogenia”, adica cu străbunica, mama lu’ tataie, Eugenia… şi, da, semăn cu străbunica, am văzut-o într-o poză veche, aceeaşi frunte lată şi aceiaşi ochi albaştri- turcoaz ( poza e sepia, dar se poate deduce culoarea), aceeaşi privire… din alt sertar al minţii îmi apare podul casei, plin cu cărţi şi caiete de-ale mamei, de pe vremea când era studentă la filologie. Avea scris frumos, mama, şi încă îl mai are .

Uneori, mergând pe străzi necunoscute, mă opresc în faţa câte unei clădiri vechi, iar în nări îmi vine miros de amintiri… şi am impresia că am mai fost acolo, deşi e prima dată când ajung… îmi pare c-am trăit acolo… Ştiţi că amintirile mele au miros? Toate amintirile mele au miros, iar mirosurile au culoare… Alteori merg pe stradă şi privesc în gol, cu gândurile împrăştiate în zeci de alte locuri… tresar când mă atinge cineva, în treacăt, şi întorc capul să mă uit în urmă… alteori ceva sau cineva îmi fură privirea şi mă smulge din gândurile mele… Întotdeauna privesc oamenii direct în ochi, le caut privirea,  fie pe stradă, în autobuz sau magazine… îmi place să-i citesc din priviri… unii se lasă citiţi, alţii sunt ascunşi şi sperioşi, îşi pleacă capul sau îl întorc în altă parte… îmi plac oamenii care se lasă citiţi, au ceva în priviri, zâmbesc şi parcă îţi şoptesc: „ şi tu ai probleme, nu? soluţia e în tine, n-o căuta în altă parte!”… Priviri, gânduri, zâmbete, amintiri… totul aleargă pe lângă mine, parcă prea repede şi nu mai pot ţine pasul, iar eu sunt în mijlocul evenimentelor cotidiene şi simt doar cum trece timpul… E noapte. Privesc pe fereastră  spre nimic şi nicăieri… aerul racoros mă învăluie şi-mi pare că sunt braţele tale… o îmbrăţişare dintr-o noapte de toamnă târzie, rămasă într-un colţ de sertar al minţii…