Posts Tagged speranta

doar ieri

Posted by on Tuesday, 8 November, 2011

Sunt momente in viata cand simti ca nu mai poti face fata situatiei si atunci nu sti incotro s-o iei… simti ca astrele s-au aliniat si aliat impotriva ta, dereglandu-ti busola interioara… nimic nu-ti iese, piedici sunt la tot pasul… simti ca lumea se sfarseste aici, acum… nu poti sa mai respiri, nu poti sa mai gandesti, nu vezi nicio cale de iesire din situatie… Pentru unii totul se sfarseste chiar in acel punct, nu pot sa treaca peste moment, nu cauta solutii si isi pun streangul de gat… altii, in schimb, isi smulg parul din cap, urla, plang, se descarca, apoi se resemneaza, se calmeaza si ideeile incep sa apara, lucrurile se aranjeaza si intra pe fagasul normal…

Am avut multe, prea multe astfel de momente… am primit multe lovituri si socuri, care m-au pus la pamant, m-au epuizat psihic si fizic, dar am reusit de fiecare data sa ma ridic, sa ma scutur si sa merg mai departe… Nu stiu cui sa multumesc pentru asta, pentru puterea de a ma ridica si a merge mai departe, pentru taria psihicului si pentru ajutorul de-a gasi solutii… Un prieten imi spunea, cu un an in urma: “ Nu cauta raspunsul la altii, solutia problemei este in tine.”… si avea dreptate, raspunsul si solutiile sunt in noi, trebuie doar sa le cautam. :)

Nu-s o persoana pesimista, am doar perioadele mele, dar azi mi-a venit in minte o poezie… m-a obsedat toata ziua… o stiu de cativa ani, asa cum ii stiu si autorul ( l-am cunoscut personal)…

 

Doar ieri – Cristian Stefanescu

 

„zi dupa zi si acelasi desen,

monoton,

ca vagoanele unui tren,

numarand,

plictisit,

pe un pod, la popas,

cate oi au trecut, cate oi

au ramas…

sau privind fara noima spre un ceas care-a stat,

intr-un parc,

pe o banca,

intr-un colt neumblat,

cu un zambet ce-aduce-a convoi funerar,

luminand a speranta

ce se-aprinde-n zadar…

ti-e impus sa existi,

pedepsit

si stricat,

arogant, egoist, ipocrit, izolat

intre oameni

si de nimeni iubit;

fara rost resemnat, inutil razvratit.

focul tau nici n-a ars.

e-o iluzie!

atat!

te-ai nascut

(nu ti-e clar?)

cu o funie de gat,

fericit ca ai dreptul sa cazi

intr-o zi

poti spera la ce-a fost.

n-astepta ce va fi!

sfârşit sau început?

Posted by on Saturday, 13 November, 2010

sine-de-tren

E prea târziu … speranţele ascunse-n mine au pierit, chiar dacă gândul le obliga sa rămână …
Caut drumuri largi de trecere şi punţi de înţelegere peste răni…o amăgire transparentă mi-a căzut pe pleoape…
…Chiar dacă nimeni n-a urcat în adâncimea gândului meu, nu voi lăsa visul să cadă cu aripile-ntinse pe zăpada pământie a unei singure vieţi… voi avea în nări mirosul crud al unei dăruiri peste timpul prelins…voi plăti vamă c-am să trăiesc singură, chiar dacă voi avea o viaţă mai departe, nu voi avea nimic din tot ce mi-am dorit cu adevărat…
…Îmi pare rău?! Totul este trecător… chiar şi noi ne trecem tăcuţi viaţa peste amintiri şi ni se pare c-am visat, că viaţa este un inel de fum…
Ascult glasul trecutului dar alt glas mă cheamă în viitor… Ce va fi mâine?  Va fi ceva ce n-a mai fost niciodată?! Ce va fi mâine?… Mereu se repetă întrebarea… aceeaşi întrebare… ne rotim în jurul ei şi, parcă, numai astfel mai putem trăi… cu amintirile trecutului, cu bucuriile şi tristeţile prezentului, cu speranţele viitorului. Ce va fi mâine? Viaţa ne rezervă o mulţime de surprize… este ca o pânză de păianjen, ca un labirint din care încercăm cu disperare sa ieşim şi , parcă, tot mai mult ne rătăcim negăsind ieşire. O pânză de pianjen… ţesută de mâna nevăzută a timpului… Timpul ce-a ţesut mereu amintiri şi regrete, iubiri de-o clipă ce uneori par vesnice… Ce va fi mâine? O zi! O zi plină de neprevăzut…

Era o poveste persană, care suna cam aşa:

“In curtea cu păsări s-a imbolnăvit cocoşul. Nimeni nu mai credea că va mai ajunge a doua zi să mai cânte. Despărţirea era iminentă. Găinile erau îngrijorate. Ele credeau că soarele nu va mai răsări dacă maestrul lor nu-l va mai chema. A doua zi însă ele au vazut şi au înţeles: soarele a răsărit ca în fiecare altă zi şi nimeni şi nimic nu l-a oprit.”