Posts Tagged Primavara

pisicile din viata mea

Posted by on Monday, 5 September, 2011

 

Nu stiu daca exista vreo persoana care sa nu fi luat in brate, macar o data, o pisica… Copil fiind am crescut la tara, la bunici. Nu cred ca exista curte in care sa nu fie macar o pisica. Noi aveam mai multe. Cel mai longeviv a fost Bonifacio, un motan galben, tarcat, cu capul mare si rotund si niste ochi rotunzi si verzi, care cutreiera gospodariile din imprejurimi, insamantand pisicile vecinilor. Nu era foarte prietenos, decat atunci cand venea lihnit de foame. Imi era teama de el, cand se uita fix in ochii mei si aveam impresia ca doreste sa sara pe mine… Pe celelalte pisici nu stiu cum le chema, dar ne jucam cu ele. Pisicile gestante erau docile, se lasau imbracate cu lucrusoare de bebelus, ramase de la noi sau de la verisoarele mai mici ca mine si sora-mea. Le imbracam si le bagam in plapuma, le plimbam cu caruciurul de butelii, iar ele dormeau sau ne priveau cu ochii mijiti si zambetul ala pisicesc ( pisicile zambesc tot timpul)… Nu stiu pe unde fatau ca nu le vedeam niciodata, apareau mai tarziu , carand pe rand, in dinti, 2-3 pisoi, pe care ii ingrijeam cu aceeasi dragoste. La oras am adus de cateva ori cate o pisica, dar mama nu era de acord cu animale in apartament si, tin minte, intr-o primavara am adus acasa un pisic alb cu pete gri… locuiam la etajul 1, iar mama l-a aruncat pe fereastra, in rontul din fata blocului… dupa cateva minute, pisicul era inapoi la usa apartamentului. Treaba asta s-a repetat de cateva ori ( cred ca incepuse sa-i placa si pisicului sa zboare), pana cand ne-am hotarat sa-l ducem intr-o curte. Trebuie sa va spun ca am adus in casa si un ditai cainele, de era sa faca maica-mea infarct cand a deschis usa de la balcon, ca nu stia ce aude nopatea urland pe balcon ( ascunsesem cainele in balcon, cand mama era la servici, la schimbul II). Alta data am adus o cioara ranita la o aripa, iar totul a culminat cand am adus in casa melci, vreo 20 de melci vii si i-am ascuns intr-un dulap. M-am lasat pagubasa in a mai aduce vietati in casa, pana intr-o dimineata… Locuiam in alt bloc, alt apartament cu 4 camere, deci mult mai spatios. Eram in zugraveli, iar toata casa era cu fundul in sus. Terminasem liceul si ma angajasem unde imi alesesem repartitia, adica intr-un punct termic (era conditie de admitere la facultate, sa ai un an in campul muncii… eu am stat 3 ani ;)). Eram in tura de noapte, intr-o seara cand, stand pe treptele centralei, aud un mieunat subtirel si disperat venind dinspre ghena de gunoi, asa ca merg sa vad ce se aude… ma uit si nu vad nimic… ma mai invart nitel strigand: pis pis si vad un ghem negru, pufos, cu o gura mare si limba roz, niste ochi rotunzi, albastri si speriati, care scotea sunetele alea. Iau ghemotocul in mana. Era mic si moale, ii simteam inima cum bate foarte repede… L-am bagat in centrala si am inceput sa-l studiez mangaindu-l. Se mai linistise. O vecina, cu care stam de vorba pana sa aud mieunatul, mi-a adus putin lapte sa-i dau sa manance. A dormit pana dimineata in bratele mele. Nu m-am putut dezlipi de el, asa ca m-am hotarat sa-l iau acasa, cu teama in suflet, ca va invata si el sa “zboare”, de data asta de la etajul 3. Bineinteles ca mamei nu i-a placut ideea, dar l-a acceptat la rugamintile mele, cu lacrimi in ochi, si la promisiunea ca, daca nu se va obisnui sa-si faca nevoile unde ii voi pune nisipul, cat timp suntem in zugraveala, o sa-l duc undeva la curte. Dupa cateva zile au inceput sa-l indrageasca toti ai casei, pentru ca era frumusel, negru cu ochi albastri, avea un triunghi alb pe gat, sub barbie, ca o cravata, iar labutele erau albe ca niste botosei. I-am pus numele John, pentru ca deja il vedeam un motan cu prestanta. Era foarte jucaus si a inteles imediat care este conditia ca el sa ramana in casa, asa ca a invatat unde trebuie sa se usureze. Un an mai tarziu, intr-o seara de vara, am gasit in scara un alt ghemotoc negru, care mieuna cat il tinea gura. L-am luat in casa. Era o pisicuta, o corcitura de siameza, negru cu maro… mica, sfrijita, murdara ( mirosea a ghena) si cu parul ars pe spate. Cand a venit mama acasa, i-am promis ca o tinem doar in noaptea aceea, iar a doua zi o ducem undeva. Am spalat-o, i-am dat sa manance, am imprietenit-o cu John, care era deja flacau. A ramas si ea in apartament. I-am pus numele Kitty. John a avut grija de ea, ca un frate mai mare. Apoi au devenit iubiti, iar dupa un an au facut pui. Trei pui negri… o pisicuta si doi pisoi. M-a impresionat foarte tare  grija pe care si-o purtau unu fata de celalalt… John mergea sa manance, iar Kitty alapta puii, cand termina John de mancat, venea langa pui iar Kitty mergea sa manance… la inceput, cand puii erau proaspat nascuti, John ii acucea mancare in dormitor. Am dat pisicuta cea mica si un motanel. Am oprit motanelul bleg, pentru ca nu s-ar fi descurcat fara mama lui. Aveam impresi ca e bolnv la cat de bleg era. I-am pus numele Bitzi. Intr-o vara a trebuit sa-i ducem la tara o saptamana, cat faceam curatenie ( cred ca zugraveam din nou). Cand i-am luat inapoi, Kitty a sarit din geanta si dusa a fost ( cred ca incepuse sa-i placa viata la tara sau pusese ochii pe vreun motan din sat). John a fugit de-acasa, cand a prins ura deschisa( cred ca ii era dor de Kitty). Ne-a ramas doar Bitzi, fara de care mama nu putea sa stea. Era frumos, negru, avea alura lui John si avea si “cravata” alba la gat, dar capul era mai prelung ca a lui Kitty. Un motan foarte inteligent, care se spala pe fata la chiuveta, iar nisip nu-i trebuia, isi facea nevoile intr-un lighean in care trebuia sa existe o bucatica de hartie igienica cu care isi acoperea cele produse, apoi venea si ne anunta printr-un mieunat, ca e cazul sa-i spalam ligheanul. Manca cu pofta pepene si rosii, obicei si gusturi mostenite de la maica-sa. Cand era singur acasa se distra cu vrabiile din vita de vie crescuta la balcon… asa se facea ca gaseam prin casa fulgi de la vrabii si cautam disperati vrabia moarta, sa nu se imputa pe undeva. Niciodata n-a mancat vrabii, doar se juca cu ele, le smotocea pana crapa inima in ele de spaima, apoi le abandona cand nu mai miscau, jocul devenind neinteresant. Din joaca asta de-a prins vreabii, a reusit sa zboare de doua ori de la etajul 3… a sarit dupa vrabii inafara balconului… ne-am trezit cu el, mieunand, la usa cu botul plin de sange, de la aterizarea prin copaci… A murit in urma cu 4-5 ani, cand avea 13 ani, dupa ce a zacut cateva zile. Veterinarul a zis ca e batran si nu are ce-i face. Nu eram acasa, pentru ca nu mai locuiesc cu ai mei de 18 ani. Sora-mea si maica-mea l-au ingropat in rontul din fata blocului. Mama a suferit mult dupa moartea lui Bitzi… Apoi s-au mutat la tara. Acolo alte pisici, dar nu ca John, Kitty, Bitzi… Isi dorea un motan negru, in amintirea lui Bitzi. In urma cu doi ani, pe 1 mai 2009, tata a murit. Pe 21 mai ar fi trebuit sa fie ziua lui de nume, Constantin. Mama a mers la cimitir , iar pe mormant a gasit un pisoi mic si negru si un catelus la fel de negru si mic. I-a luat acasa pe amandoi… era darul tatei pentru mama, un motan negru, asa cum isi dorea. Eu cresc, de 11 ani, o broasca tzestoasa, Mocutza ;)

… iar asta e pisica unei prietene, care mi-e tare draga… singura pisica cu strabism, pe care am vazut-o vreodata  :)

 

Si ei au pisici in viata lor: psipsina, virusache, tiberiu, vero, redsky, scorpio, rokssana, valentina, tot vero

 

azi sunt dezamagita

Posted by on Wednesday, 23 March, 2011

… Pentru ca azi e nor in sufletul meu, desi afara a iesit soarele. Pentru ca e primavara, dar e frig si tot astept sa mai cearna o mana de zapada… Pentru ca am asteptat atat de mult sa te vad, sa te aud, dar tu ai avut alte treburi mult mai importante… Pentru ca aveam atat de multe sa-ti povestesc, dar n-ai venit, n-ai sunat, nu ti-a pasat, nu te-a interesat… Pentru ca zilele astea am tot privit  in urma, in trecut si am analizat unde si cu ce am gresit… pentru ca am gresit, ca mi-am calcat pe inima de-atatea ori si am iertat de fiecare data… Pentru ca ai stiut tot timpul ca imi pasa de tine si m-ai lovit de fiecare data… Pentru ca nu stii si n-ai rabdare sa ma asculti… Pentru ca mi-am petrecut o parte din viata pe langa tine, am impartit si bune si rele, am facut multe lucruri pentru tine, de care nu-ti mai aduci aminte sau nu vrei sa-ti aduci aminte… Pentru ca ti-am suportat pasele proaste(prea dese) si te-am inteles. Pentru ca ti-ai descarcat tot timpul nervii pe mine, jignindu-ma uneori, fara motiv. Pentru ca n-ai fost niciodata langa mine, atunci cand am avut ce-a mai mare nevoie de tine… Pentru ca nu stii sa pretuiesti oamenii de langa tine… pentru ca, aseara am trait sentimentul de insecta incercand sa construiasca un musuroi pe care, prima rafala de ploaie, il va sfarama si ma va strivi, cu indiferenta… indiferenta ta… Pentru ca simt ca-mi pierd echilibrul, mi-am inchis sufletul pentru tine si l-am pus la adapost, pentru al feri de dezamagiri si tristete…

… Si nici macar nu pot sa te urasc.

Parintele Savatie spunea ca a fi dezamagit de un prieten e o marturisire a noastra catre noi insine, prin care ne putem da seama ca avem mandrie in noi, atunci cand spunem: “Cum mie, tocmai mie sa-mi faca una ca asta? Eu care atatea si atatea am facut pentru el… Tocmai eu sa primesc asa ceva in schimb?”

miroase a primavara

Posted by on Thursday, 10 March, 2011

iarba-verde-de-la-munte-9101

Azi am simtit miros de primavara… m-am luat dupa firicelul suav de miros, care m-a condus catre crapatura usii de la intrarea in scoala. Soarele, in sfarsit, zambea si incalzea… Am zambit si eu, fara sa vreau… am zambit gandului meu, care m-a strapuns odata cu mirosul de primavara… adierea de primavara, venita pe crapatura usii, m-a dus cu gandul la ultima tabara de schi… clasa a XII a… Beclean pe Somes, un oras micut, cu o librarie si doua cofetarii( asta imi aduc aminte din tot oraselul ala)… Ceva mai departe de centrul orasului erau dealurile, cu capite de fan si gardulete din lemn. Undeva, in apropierea dealurilor, era internatul unui liceu, unde fusesem cazati pentru o perioada de doua saptamani, in tabara unde urma sa facem schi fond… Era ianuarie, primele zile din ianuarie, dar nici urma de zapada… dealurile din preajma internatului erau verzi, iar capitele galben- maroniu se inaltau ici colo, pazind pasunea, parca… soarele stralucea, pe cerul nefiresc de albastru, aerul era curat… ne-am intins pe iarba moale lasandu-ne mangaiati de razele soarelui… am alergat desculti, ca mieii primavara… am ras si ne-am rostogolit la vale, pe dealurile Becleanului… intr-una din zile, vazand ca nu mai are de gand sa ninga, sa putem schia, ca de-aia eram acolo, mi-am pus schiurile de fond in picioare si m-am avantat pe scarile internatului, reusind sa rup varful uneia dintre schiuri( apropo, care este singularul de schiuri: schiur sau schiura? :) )… O amintire… in rest… doar mirosul acelor zile de ianuarie, acelasi miros ca cel intrat azi prin crapatura usii… Miros de verde crud, parfum de pamant reavan si fertil… un amestec de culoare si miresme, pentru ca, din punctul meu de vedere, mirosurile au culoare, iar culorile au miros si gust ;)… Iar primavara este un amestec de culoare si miresme… mirosul verde crud, acrisor, al ierbii,  negru umed si reavan al pamantului, maro-amarui al frunzelor putrezite si al scoartei de copac, alb si verde, dulce- amarui… mugurii pomilor ce stau sa infloreasca… roz si dulce al florilor… Asa miroase primavara mea!

Primăvara şi Vivaldi

Posted by on Sunday, 1 March, 2009

1 Martie, prima zi de primăvară… cu adevărat primăvară… Soarele îmi bate în geam şi deja se simte mirosul primaverii, se aud păsărele…natura a înviat.
M-am trezit cu zâmbetul pe faţă, fredonând o melodie… Vivaldi, asta mi-a venit în minte de cum am deschis ochii… Vivaldi… câtă plăcere şi câtă visare… şi totuşi cât ritm vioi…

Îti place Vivaldi? O muzică perfect echilibrată. “Primăvara” concert în Mi major… perfect echilibru… Dar nu este o nebunie această primăvară reală cu soare, veselie şi multe flori, care s-au deschis ca o explozie de culori vii, vestind primăvara care există pentru toţi, cu un măr înflorit , cu un fluturaş beat de vraja soarelui, de candoarea melodiei ce se ridică, se ridică, îţi umple sufletul… şi simţi că pluteşti pe un câmp verde… într-o pădure verde… şi cântecul te duce, te plimbă… În zborul lui vei vedea limpezimea izvorului de unde cu paşi mici şi ochii umezi vor veni căprioarele să se adape…

Aş vrea să fiu cu tine, cu primăvara şi…Vivaldi…:)