Posts Tagged Poate

Tata

Posted by on Tuesday, 5 May, 2009

Sunt câteva amintiri care mă răscolesc de câteva zile…din momenul când am aflat că a plecat, pentru totdeauna, dintre noi…TATA. Poate că nu m-am gândit niciodată că-l voi pierde… Ne vedeam de 2-3 ori pe an, la evenimente frumoase, Crăcuin, Paşti…nuntă sau botez. Ultima dată ne-am văzut de Paşti, atunci mi-a spus cu regret, dar nu l-am luat în seamă: “mă doare sufletul de tine că eşti departe şi singură printre străini“… aşa a fost şi el, o viaţă întreagă departe de părinţi, fraţi, surori, dar a avut familia aproape…
Îmi aduc aminte cum îi căutam tot timpul în geantă, când se întorcea de la muncă, ştiam că are totdeauna ceva fructe verzi, după care eram înnebunită…Tata mi-a dat primele lecţii de înot în râul Vedea, când mergeam la plajă, m-a învăţat să perscuiesc… Toate concediile le-am petrecut împreună, la mare sau la munte şi ţin minte cum, în ultimele zile din concediu, când bani nu prea mai erau, scotea 100 lei, pe care îi avea tot timpul de rezervă.
Îmi aduc aminte cum se juca cu noi când eram mici… ne suiam pe spatele lui şi ne plimba prin casă sau ne dădea “uţa” pe picioare. Au fost multe clipe frumoase pertecute alături de tata…
De 1 Mai, în fiecare an, după defilare sau ziua muncitoare, care era atunci, mergeam la pădure… tata făcea grătarul, frigea mici şi alte cărnuri, iar după ce terminam de mâncat juca fotbal sau mergea cu noi la leagăne şi bărcuţe… Anul asta, de 1 Mai, ne-a părăsit pentru totdeauna. :(
A fost un tata bun, un om foarte muncitor şi apreciat… şi-a dorit o casă la ţară, a avut-o dar nu s-a bucurat de ea decât 2 ani. :(
Adio, tată!
Dumnezeu să te odihnească!

…Deja mi-e dor de tata :(


De vorbă despre “Albă ca zăpada”

Posted by on Friday, 24 April, 2009

Cine nu-şi aminteşte de povestea cu “Albă ca zăpada” scrisă de Fraţii Grimm? Fireşte că nu ne mai gândim la ea de când am terminat cu copilăria, dar îmi face plăcere să văd ecranizarea acestei poveşti…şi nu oricare ci primul film de animaţie de lung metraj realizat de Disney: “Albă ca Zăpada“. Acel film, realizat în 1937, este şi primul film de animaţie full color şi primul film cu sunet optic din istoria cinematografiei… Dar să trecem peste detaliile tehnice, poate nu ne-au interesat niciodată…
Ei bine, toţi am iubit-o pe Albă ca zăpada şi pe prinţ (nu-mi aduc aminte dacă avea un nume), unii au iubit piticii…toţi am urât regina ce-a mândră şi trufaşă (nici asta nu avea un nume), l-am apreciat pe vânator… iar eu am rămas cu convingera că sărutul te trezeşte la viaţă, face bine mai ales dacă te sărută un prinţ :)
De ce mi-am adus aminte de “Albă ca zăpada”? Ei bine, aseară, venind de la Bucureşti, m-am oprit în parc să mai schimb o vorbă două cu mamicile de prin parc, să văd cât le-au mai crescut copiii de astă vară până acum… şi m-am mirat că, unii din ei, deja sunt la şcoală în clasa I. Din vorbă în vorbă mi-am adus aminte cum, acum 5 ani, am mers cu elevii din clasa I la cinematograf , la filmul “Alba ca zapada”(copiii nu ştiau ce-i ăla cinematograf aşa că le-am arătat eu, dacă parinţii lor nu au timp).
Ascultând discuţia, Mihăiţă, un baieţel pe care eu l-am avut elev la înot de când avea 4 ani, acum fiind clasa I, un baieţel frumuşel şi cu un vocabular bogat (atât cu bune cât şi cu rele), pentru vârsta lui, mi-a spus că a fost şi el la teatru, cu actori şi a văzut  “Albă ca zăpada”. Curioasă cum sunt am început să-l întreb despre acea piesă de teatru…  Am primit nişte răspunsuri foarte interesante, la care nu m-aş fi gândit niciodată, iar asta m-a făcut să văd această poveste şi din alt unghi… dar mai bine să relatez dialogul cu Mihăiţă şi să vedeţi şi voi care este viziunea copiilor din ziua de azi despre frumoasa poveste “Albă ca zăpada”.
- Şi cum a fost piesa de teatrul, ţi-a plăcut?
- A fost frumos mi-a plăcut!
- Ce personaj ţi-a plăcut cel mai mult?
- Mi-a plăcut regina…
- De ce ţi-a plăcut regina? Ştii că este personajul negativ al poveştii…
- Mi-a plăcut pentru că era frumoasă şi deşteaptă şi prepara substanţe toxice.
- De ce nu ţi-a plăcut Albă ca zăpada? Toţi o iubesc pe Albă ca zăpada, e mai frumoasă ca regina…
- Albă ca zăpada e, întradevar, frumoasă dar e proastă…foarte proastă!
- Cum aşa? De ce e proastă?
- Păi, câd piticii i-au zis să nu deschidă uşa la nimeni, ea n-a ascultat şi a deschis uşa vrajitoarei… şi n-a greşit o singură dată, a facut de 3 ori aceeaşi greşală… degeaba e frumoasă, dacă e atât de proastă şi nu ţine minte… Eu dacă greşesc o dată, a doua oară bag la cap şi nu mai fac aceeaşi greşală.
…Şi am rămas fără replica în faţa puştiului de 7 ani, gândindu-mă că, pe undeva, are mare dreptate.


Aş vrea…

Posted by on Sunday, 12 April, 2009

Aş vrea să pot fi un copac în primăvară, troienit de flori albe şi roz; caldă şi pură lumină… un copac crescut şi înflorit la fereastra ta… să-ţi mângâi cu braţele de frunze şi flori fruntea, să-ţi sărut ochii… să-ţi înfloresc surâsul şi să-ţi umbresc amintirile; să-ţi dau umbră şi lumină, să-ţi amân gândurile grele în ramurile mele; să te pot privi şi să te pot veghea noapte şi zi… Un copac…sau mai bine, să fiu o mare la o margine de lume. O mare cu ape albastre… să tulbur şi să limpezesc gânduri şi inimi; să afund în apele mele tot ce e durere şi amărăciune şi gând de răzbunare şi părere de rău; să întrupez din spuma valurilor mele stoluri mari de păsări albe… păsări de iubire şi speranţă şi fericire; păsări ce trec adesea de infinit şi nu mor niciodată; păsări ce bat din aripile lor vrăjite, risipite în lume şi-n inimi şi-n priviri şi-n suflete… păsări mai calde decât soarele si mai senine decât seninul…Sau ar fi, poate, mai bine să fiu o floare?! Ce viaţă scurtă au florile, dar câtă fericire pot sădi în suflete… O floare ce tremură de speranţă şi iubire odată cu sufletul celui ce o dăruieşte; o floare ce se înfioară de plăcere, încredere, bucurie şi speranţă odată cu sufletul celei care o primeşte… o floare în mâna lui pentru ea… o floare într-o inimă pentru iubire!

…Un copac văzut ca un copac, o mare privită ca o mare, o pasăre văzută ca o pasăre; o floare privită ca o floare… şi nimeni să nu mă privească altfel… şi nimeni să nu întrebe de ce sunt aşa şi nu altfel sau cine sunt defapt; ce ascund şi ce spun; ce ştiu şi cât aş vrea să ştiu… şi nimeni să nu mă poată face să plâng şi să regret…

…Un copac, o floare, o mare, o aripa deschisă spre infinit, prilej de bucurie fără putinţă de întristare…Un om…EU!…

…şi obsesia de azi :)

O carte pe lună- “Defăimarea lui Paganini”

Posted by on Thursday, 2 April, 2009

Luna aceasta vă recomand să citiţi “Defăimarea lui Paganini”- A. Vinogradov…Eu am citit-o în urmă cu 20 ani (este datată de mine în interiorul coperţii 31.05.1989, data achiziţiei)  şi am recitit-o de curând… Dacă v-am stârnit interesul, cu ce veţi citi mai jos, vă urez lectură plăcută!

Nu cred că se mai găseşte în librarii, dar se poate achiziţiona prin anticariatele online.

18122977-1-215_3002

“O carte care prezintă defăimarea de mic copil a geniului viorii: Niccolo Paganini. Cele dintâi sunete, înainte de vioară le-a dat la naşterea lui, într-o casă sărăcăcioasă din Geneva(1782) . După ce i-a descoperit talentul, tatăl micului geniu l-a plimbat prin câteva oraşe din apropierea Genevei cu scopul susţinerii unor concerte. Cu toate că sumele încasate erau de respectat, viaţa lui Paganini nu era roz deloc. Capul familiei pierdea banii la jocuri de noroc iar mânia şi-o vărsa pe nevinovatul şi firavul Niccolo. După concerte ziarele vuiau de zvonuri cum că muzica lui Paganini are legătură cu maleficul iar cel ce manuia arcuşul era diavolul în persoană. Invidia şi teama de a nu-şi pierde caştigurile i-au mânat pe mulţi alţi violonişti să-i stea împotrivă şi să umple presa de zvonuri neadevărate. Ajuns matur, Paganini era o adevărată spaimă pentru violoniştii vremii. Vioara lui scotea nişte sunete ce împietrea auditoriul şi ca reacţie cei mai mulţi îşi făceau semnul crucii. Concertele prin oraşele Italiei adunau sute de oameni dar faima nu parea să rămână favorabilă lui Paganini. În oraşele în care urma să concerteze Paganini găsea afişe care anunţau amânarea evenimentului. Alte afişe îl înfatişau în spatele unor gratii conform zvonului că el ar fi un fost ocnaş ce şi-a ucis nevasta iar ca să scape de captivitate şi-ar fi vândul sufletul necuratului. Ahtiaţi după venituri grase, redactorii ziarelor de atunci anunţau fară jenă,  periodic, moartea celebrului violonist. De fiecare dată, Paganini, trimitea scrisori de dezminţire care erau sau nu acceptate şi publicate. Cu toate că  era de o urâţenie absolută, deseori asemănat unei maimuţe, Paganini îşi găsi totuşi o iubită frumoasă  care urma apoi să-i aducă pe lume unicul său fiu.
O inovaţie adusă viorii a provocat controverse. Paganini prelungise arcuşul şi înlocuise coardele de vioară cu cele de violoncel. În continuare zeci de concerte Îl purtau prin Italia fascinând atât cunoscatorii de muzica cât şi oameni simpli, ai potcoavei, prin muzica însufleţită ce o năştea vioara lui. Tot mai mulţi oameni cu influenţă conduceau din umbră întregul mecanism al nimicirii lui Paganini.  Aşa a ajuns violonistul să fie tratat de nişte medici care în loc să-i îmbunătăţească starea de sănătate i-o agravau dandu-i fel de fel de otravuri. Sănătatea şubrezită părea să nu-l oprească din actul creaţiei iar simţămintele le imprima mereu pe portativ ca mai apoi să le interpreteze într-un stil năucitor. Papalitatea nu era nici ea de partea gigantului viorii. Pentru că nu vroia să cânte în biserici precum ceilalţi violonişti, Biserica a început şi ea să fie părtaşă la destrămarea vieţii lui Paganini.  Această faptă îl punea pe Paganini într-o şi mai mare vrăşmăşie faţă de cele sfinte. S-a ajuns acolo încât, la moartea lui (1840) să nu vrea nici un preot să-i oficieze funerarile iar un ordin de sus obliga oamenii ţării să nu lase ca trupul neînsufleţit să fie înmormântat pe pământul Italiei. Aşa sicriul de zinc a fost ţinut pe o insulă iar apoi, timp de câţiva ani, a tot fost coborât şi ridicat din întunericul pământului. Abia dupa 56 de ani Achillo Paganini, fiul său, a reuşit să-i găasească un loc de-a dreptu` pe veci.
O carte care nu te atrage prin tehnica narativă ci prin subiectul tratat şi interesul pentru cunoaşterea vieţii marelui artist.”

Sursa: Yahoo 360, Andrei


EL

Posted by on Wednesday, 25 February, 2009

Vineri, Bucureşti, zi mohorâtă cu ninsoare şi frig… după ce mi-am terminat treburile pe care le aveam (un examen, vizat carnetul de antrenor), întorcându-mă de la “Lia Manoliu”, ceva m-a “împins”  să intru în magaziul “Unirea”. Nu aveam treabă şi nici bani ca să-mi pierd vremea în “Unirea”, dar ceva îmi zicea “INTRĂ!”… şi am intrat. Acolo, la parterul magazinului l-am văzut pe EL… era nou, nu-l mai văzusem până atunci… M-am apropiat, l-am studiat, l-am mirosit… mirosea divin… Am zis EL e!… Inima a început să-mi bată cu putere, răsuflarea mi s-a îngreunat, ochii mi s-au mărit… dar dintr-o dată m-a cuprins tristeţea şi disperarea… nu-l puteam avea atunci… Mi-era teamă să nu-l pierd. Am ieşit din magazin şi mă uitam cu disperare în toate parţile, poate găsesc pe cineva care să mă ajute… Am butonat telefonul, în speranţa că voi putea cere ajutorul cuiva… dar mi-a fost ruşine să cer ajutor, nu cred că ar fi înţeles cineva, cât de mult însemna EL pentru mine… Îmi venea să plâng la gândul că alte femei îl vor lua, îl vor avea… Am plecat mai departe, cu gândul la EL, cu lacrimi în ochi… inima mi se strânsese de durere, eram tristă. Mă gândeam sa vin sâmbătă la Bucureşti, doar să nu-l pierd, dar nu aveam cum… Nici luni nu puteam ajunge, dar marţi…marţi,indiferent de ce s-ar fi întâmplat, trebuia să ajung… Nu suportam gândul că nu-l voi mai găsi acolo, nu suportam gândul că-l pot pierde…
Zilele s-au scurs greu. Mirosul LUI încă îmi persista în nări… N-am putut dormi nopţile, n-am putut să mă concentrez la nimic… gândul îmi era la EL…
…Şi ziua de marţi a venit… Nu mai conta nimic, indiferent ce s-ar fi întâmplat, putea să cadă şi bomba, tot ajungeam la EL. Speram să-l mai găsesc în acelaşi loc… Mirosea atât de bine…
Drumul, pană la Bucuresti a fost lung, am simţit că ora e un an… Am ieşit din metrou, la “Unirii”, aproape alergând, inima îmi bătea cu putere, respiraţia mi s-a accelerat… scările rulante parcă mergeau prea încet… Am intrat în magazinul “Unirea”… l-am văzut, era acolo, în acelaşi loc… Am mers direct la el, l-am mirosit… mmmmmmm… acelaşi miros divin… l-am luat şi am plecat împreună… Aşteptam cu nerăbdare să-l simt atingându-mi pielea… M-am oprit cu EL direct la toilette la Mc Donalds…  Eram în sfârşit împreună… L-am simţit umed şi fin lângă urechea mea… pe gâtul meu… pe piele mea…mmmmmmmmm… plăcuta senzaţie, ca o mângâiere… L-am simtit în toate celulele, ca un extaz…

 

mar_rose_200x2001

…Este vorba despre un parfum, “Maroccan Rose” sau “Rose du Maroc”, de la “The Body Shop”, care imită foarte bine parfumul meu preferat, “ROSE”-Paul Smith (care nu se gaseste decat in vestul Europei)… nu-i nici o diferanţă, miros la fel şi mă bucur că a apărut ceva similar.
Sunt înnebunită după parfumuri şi dacă îmi place unu, caut  şi la capătul pămantului… nu mă las până nu-l gasesc.
Vineri, împinsă de nu ştiu ce forţă nevăzută – Mulţumesc forţă nevăzută! -  am intrat în magazinul “Unirea”, la “The Body Shop”, loc de unde îmi cumpăr diverse produse de îngrijire corporală, iar acolo am descoperit acest parfum nou… mirosindu-l am descoperit că este mirosul pe care îl caut de câteva luni (de când mi s-a termita “ROSE”), dar în momentul ăla nu aveam bani suficienţi să-l cumpar şi mi s-a parut aiurea să sun pe cineva să-mi împrumute nişte bani să-mi cumpăr un parfum, aşa că am revenit marţi, sperând să-l mai găsesc, să nu se fi terminat stocul…şi l-am cupărat, mi-am luat şi lotiune de corp…
…Şi acum nu daţi buzna la “Unirii” să-l cuparaţi pe tot!… deşi – aviz bărbaţilor – merită făcut cadou de 8 Martie, soţiilor, mamelor, prietenelor, iubitelor, amantelor… V-am dat doar o idee;)