Posts Tagged Picioare

putina suplinire

Posted by on Tuesday, 6 December, 2011

La inceputul saptamanii trecute am suplinit o colega la limba romana. In cele 3 zile, cat am suplinit, am incercat sa-mi amintesc ce anume se studia, la limba romana, pe vremea mea, in gimnaziu… mare lucru nu-mi amintesc, nici macar cum o chema pe profesoara (tovarasa) de romana… greu, foarte greu… nu prea eram prietena cu materia asta, pentru ca nu-mi placea gramatica. Cu greu mi-am amintit cum arata profesoara si cred ca o chema Chivu, dar nu sunt sigura… avea o fata Adina, mai mare cu 3-4 ani decat mine… Profa de romana era o femeie “ buna” sau “ beton”, cum ar spune pustanii din ziua de azi, era inalta, picioare lungi, corp frumos, se imbraca mai mult in pantaloni prin care ii ieseau toate formele, avea parul saten- roscat, scurt, usor ondulat si tapat… era o femeie moderna, daca stau bine sa ma gandesc… N-am oscilat la romana in clasele primare, compunerile mi le facea mama mea ( absolventa de filologie). In clasa a V a insa, a trebuit sa-mi fac singura compunerile. La gramatica stam foarte prost  ( nu ca acum as sta mai bine), asa ca, copiam dupa colegul de banca, la lucrari, teze, uneori imi faceam si temele… era foarte bun la gramatica, colegul meu… il chema Sima Tudorel. Imi placea foarte mult numele Sima, dar nu m-am gandit niciodata ca voi ajunge sa port si eu acelasi nume… si nu, nu este vorba despre sotul meu… Tudorel era un baiat maruntel, slabut, saten cu ochi albastri, foarte albastri… provenea dintr-o familie cu multi copii ( 6-7), cu un tata alcoolic si agresiv… Tudorel era foarte bun la gramatica, ii placea… la altceva nu stiu daca invata, doar de romana imi amintesc pentru ca asta ma interesa pe mine. Din cauza conditiilor familiale, Tudorel a luat-o pe cai gresite, a dat in patima alcoolului inca din clasa a VII a, a inceput sa doarma pe sub poduti, prin constructii, a neglijat scoala… nu l-am mai vazut de prin clasa a IX a, cand a abandonat scoala definitiv… se ramolise, umbla nespalat, cu parul naclait, fata i se zbarcise ca a unui om batran, la numai 15 ani… nu mai stiu nimic de el… dar sa revin la ora de romana si la profesoara mea din generala… cum spuneam, din clasa a V a a trebuit sa-mi fac singura compunerile, asa ca ma straduiam , dar nu-mi iesea nimic interesant, toate erau seci… pana intr-o zi, de primavara, prin clasa a V a, cand profesoara ne-a dat de facut, ca tema, o compunere cu titlul “Amintiri din copilarie”… ei bine, desi initial n-am avut idee ce-as putea scrie, pentru ca nu-mi fusese prea clar daca e vorba de “Amintirile din copilarie”  ale lui Ion Creanga sau despre copilaria mea, pentru ca eram foarte imprastiata si neatenta la ore ( mi se intampa si acum), m-am apucat sa scriu compunerea fara a sta prea mult pe ganduri, fara a-mi cauta cuvintele… pur si simplu, cuvintele curgeau din penita stiloului, amintirile mele erau vii si frumoase, asa cum sunt si acum, iar atunci am avut ocazia, pentru prima data, sa le povestesc cuiva, foilor de caiet, in primul rand… Am scris pe nerasuflate 5 pagini… cea mai lunga compunere pe care am putut s-o scriu pana atunci, singura, fara ajutorul mamei, fara idei impuse, fara a ma gandi la introducere, cuprins si incheiere… Profesoara ne-a luat caietele sa verifice tema, iar a doua ora ( faceam cate doua ore de romana) a venit in clasa, ne-a dat caietele, mi-a laudat compunerea ca fiind cea mai buna si m-a pus s-o citesc in fata clasei… inca de la primele cuvinte s-a facut o liniste desavarsita, liniste care nu se facea nici cand ne vorbea profesoara… tot colegii ma ascultau cu mare atentie ( probabil se regaseau in povestirea mea)… Sunt o persoana timida, intotdeauna m-am ferit sa fiu in centrul atentiei, iar linistea aceea m-a speriat… cand am terminat de citit, toata clasa m-a aplaudat… mi-am meritat nota zece, prima nota de 10 pe care o luam la romana… Profesoara de romana reusise sa scoata ce-i mai bun din mine, iar de atunci a si inceput sa-mi placa materia, mai putin gramatica care a ramas o necunoscuta pentru mine… inafara de subiect, predicat, verbe si adjective, altceva nu stiu ( sufixe, prefixe si alte valori sintactice si morfologice… nu le stiu teoretic, nu stiu sa fac analiza pe text, stiu doar sa scriu :) )… Literatura mi-a placut si in anii de liceu, unde am participat si la olimpiadele de limba romana, ajungand pana la faza pe judet.

Ce mai studiaza elevii de gimnaziu?… Colega mea mi-a lasat scris ce trebuie sa le dau eu copiilor sa lucreze in clasa si acasa si am avut asa: la clasa a V a, “Fram ursul polar”- Cezar Petrescu si “ Amintiri din copilarie – La cirese”- Ion Creanga, la clasa a VI a am avut “ Sobieski si romanii”- Costache Negruzzi, la clasa a VII a, “ Florin scrie un roman” Mircea Cartarescu, iar la clasa a VIII a nu stiu ce se studiaza, caci am suplinit o ora de latina… Au fost trei zile in care m-am simtit atat eleva cat si profesoara de romana. Cei mai activi au fost cei de la clasa a V a, care au pus foarte multe intrebari, despre fiecare cuvant in parte, mai ales ca a fost vorba de “ Amintiri din copilarie” si a trebuit sa le explic cuvintele… la un moment dat m-au bagat in ceata cu compunerea cuvintelor, cu sufixe si alte alea de gramatica si le-am explicat ca nu sunt profesoara de romana ( pentru cei ce nu stiau) si nu le pot da o informatie gresita, dar isi pot nota sau lasa spatiu liber si le va explica colega mea, profesoara lor, care este de specialitate… Nu mi se potriveste o alta specializare decat sporul… nu ma impac cu statul la catedra, intr-o sala de curs… eu trebuie sa fiu in miscare tot timpul si sa vorbesc tot timpul :) ( asta numai la scoala, ca in rest sunt tacuta ;) )

O felicit pe colega mea Adriana, ca formeaza acesti copii si le dezvolta interesul pentru limba romana. Se vede ca o indragesc si asta inseamna foarte mult. ;)

prima intalnire

Posted by on Monday, 24 October, 2011

Fusese un weekend foarte agitat pentru mine. Nu stiu ce m-a apucat tocmai atunci, cand stiam ca sunt insarcinata si mai am, doar, vreo 12 zile pana sa nasc si nu aveam voie sa fac efort, de niciun fel… sambata seara mi-a venit pofta de dans si am dansat cu cumnata mea si o prietena de-a ei… Duminica am gatit ca nebuna, am stat toata ziua in picioare, in bucatarie, pe o caldura de-ti taia respiratia, sa gatesc: ciorba, friptura si prajitura “alba ca zapada”… am observat ceva in neregula cu mine (pierdeam lichid putin cate putin), copilul nu mai era foarte activ si deja i se vedeau formele pe burta mea, dar nu stiam daca e bine sau nu, atata timp cat eu ma simteam mai bine ca oricand… de-abia luni seara m-am hotarat sa merg la spital… si m-au si internat, pe la ora 23.00… N-am sa povestesc ce-a urmat in spital pana in momentul cand m-au anuntat ca intru in operatie si m-au si luat…si nici n-am sa povestesc ce s-a intamplat pana in momentul cand “mi s-a rupt filmul” brusc… Am auzit, nu dupa mult timp, ca e baiat, are 3,900 gr… deja constientizam ca sunt amotita si ma gandeam ca a nascut femeia din sala de nasteri, care se chinuia sa nasca natural… M-am prins ca este vorba de copilul meu, dupa ce m-am trezit in reanimare, asaltata de intrebari… si, la intrebarea mea daca este sanatos, mi-au raspuns de multe ori (de atatea ori cat puneam eu intrebarea): “e mare si frumos si sanatos”… a venit pe lume putin inaintea miezului noptii, la 23.45, iar eu puteam sa-l vad deabia a doua zi :(… Dimineata a ajuns si sotul meu cu socrul meu si mi-au zis ca seamana cu mine… mi-era ciuda ca il vazusera atatia, numai eu nu… Pe la ora 10.00 a venit un stagiar, m-a luat si m-a dus intr-o rezerva. In rezerva erau doi copilasi: unu negricios, cu parul mare si negru si multe ciupituri de tantari, care urla continuu, al doilea era alb, frumos si dormea linistit… Nici nu stiam daca sunt fetite sau baiati, ma gandeam ca sunt copilasi bolnavi pe care i-au bagat in acea rezerva, iar pe mine ma adusesera acolo pentru ca nu mai erau locuri la “cezariene”… din ce stiam eu copiii stau intr-un salon, iar mamele in alte saloane… Totusi, copilul alb si cuminte m-a atras langa patutul lui, asa ca am inceput sa-l studiez… semana cu mine la fata, urechi, maini… dar parea un copil de 2 luni, la cat era de marisor si prea frumos sa fie nou nascut ( nou nascutii arata, in general, ca niste brotacei)… deja ma atasasem de copilul alb, il priveam si-i urmaream toate grimasele fetei… nici nu stiam daca este baiat sau fata… Dupa vreo jumatate de ora, apare, in rezerva, o asistenta tinerica, cu un registru sub brat… nici n-o las sa zica ceva, o intreb direct al cui este copilul din patutul langa care stam eu… Asistenta se uita la manuta lui, la numarul legat de manuta, apoi in registru si imi raspunde: “ Numarul 3, nascut la 11.45, scor abgar 9, este Sima, e al dumneavoastra! Vreti sa-l tineti in brate?” Normal ca asta imi doream de aproape 9 luni, mi-l inchipuisem in fel si chip, il asteptam mai mult ca pe orice in viata asta, ma rugam in fiecare zi sa apuce sa se nasca si sa fie sanatos, pentru ca dadusem semnatura, pe propria raspundere, ca vreau sa tin sarcina, indiferent de consecinte ( am spina bifida si exista risc de paralizie si de pierdere a sarcinii)…

Asistenta mi-a pus copilul in brate, apoi l-am pus in pat, l-am desfasat sa vad daca e baiat, daca este intreg, daca are toate degetele, sa nu aibe malformatii, semne particulare… l-am infasat la loc si mi-am petrecut minute in sir privindu-l, mangaidu-l, jucandu-ma cu degetelele lui si pupandu-i fruntea si manutele, mirosindu-i pielea… copilul zambea in somn, iar cand si cand mijea cate un ochisor si ma privea :)… Ma gandeam, atunci, la vorba din batrani “orice mama isi cunoaste puiul, chiar daca nu l-a vazut niciodata”… acum sunt convinsa ca asa stau lucrurile. Desi nu-mi vazusem niciodata copilul, ceva m-a atras langa el si m-a facut sa-l indragesc, inainte ca cineva sa-mi spuna ca este al meu.

 

participanti la provocarea de luni: psimarinaabisuriletibiredskyverovirusache,rokssanacristiancitascorpioanaid