Posts Tagged panza de paianjen

sfârşit sau început?

Posted by on Saturday, 13 November, 2010

sine-de-tren

E prea târziu … speranţele ascunse-n mine au pierit, chiar dacă gândul le obliga sa rămână …
Caut drumuri largi de trecere şi punţi de înţelegere peste răni…o amăgire transparentă mi-a căzut pe pleoape…
…Chiar dacă nimeni n-a urcat în adâncimea gândului meu, nu voi lăsa visul să cadă cu aripile-ntinse pe zăpada pământie a unei singure vieţi… voi avea în nări mirosul crud al unei dăruiri peste timpul prelins…voi plăti vamă c-am să trăiesc singură, chiar dacă voi avea o viaţă mai departe, nu voi avea nimic din tot ce mi-am dorit cu adevărat…
…Îmi pare rău?! Totul este trecător… chiar şi noi ne trecem tăcuţi viaţa peste amintiri şi ni se pare c-am visat, că viaţa este un inel de fum…
Ascult glasul trecutului dar alt glas mă cheamă în viitor… Ce va fi mâine?  Va fi ceva ce n-a mai fost niciodată?! Ce va fi mâine?… Mereu se repetă întrebarea… aceeaşi întrebare… ne rotim în jurul ei şi, parcă, numai astfel mai putem trăi… cu amintirile trecutului, cu bucuriile şi tristeţile prezentului, cu speranţele viitorului. Ce va fi mâine? Viaţa ne rezervă o mulţime de surprize… este ca o pânză de păianjen, ca un labirint din care încercăm cu disperare sa ieşim şi , parcă, tot mai mult ne rătăcim negăsind ieşire. O pânză de pianjen… ţesută de mâna nevăzută a timpului… Timpul ce-a ţesut mereu amintiri şi regrete, iubiri de-o clipă ce uneori par vesnice… Ce va fi mâine? O zi! O zi plină de neprevăzut…

Era o poveste persană, care suna cam aşa:

“In curtea cu păsări s-a imbolnăvit cocoşul. Nimeni nu mai credea că va mai ajunge a doua zi să mai cânte. Despărţirea era iminentă. Găinile erau îngrijorate. Ele credeau că soarele nu va mai răsări dacă maestrul lor nu-l va mai chema. A doua zi însă ele au vazut şi au înţeles: soarele a răsărit ca în fiecare altă zi şi nimeni şi nimic nu l-a oprit.”