Posts Tagged Minte

duzina de cuvinte – arc peste timp

Posted by on Saturday, 25 February, 2012

 Sursa foto

Ca un arc peste timp, imi staruie in minte amintiri si inca mai simt gustul dulce-amar de ierburi, pe buze… parfumul tau plin de mistermatematic imi fac socoteala in gand… au trecut 20 de ani… incerc o convertire a timpului trecut, in prezent… vad balta ca un petic de cer, sclipind sub razele soarelui si bicicleta verde rezemata de trunchiul salciei, iar tu, ca un bun manuitor al unditei, stai concentrat cu ochii atintiti in luciul apei… stau langa tine, tacuta, ca o asistenta stagiara care vrea sa invete cat mai multe… din cand in cand iti intorci fata spre mine si ma privesti cu bunatate… au trecut 20 ani si nu stiu de ce am ramas atat de ancorata in trecut… mi-ai spus atunci o poveste despre un refugiat chirurg german si o pacienta sinucigasa, intre care se infiripa o legatura puternica… trebuie sa caut cartea in biblioteca, mi-ai daruit-o la despartirea noastra… era cartea ta de suflet, iar eu inca o mai pastrez…  e vorba de “Arcul de triumf” – Erich Maria Remarque.

 

Au scris duzine si: psi, anacondele, tibi, almanahe, scorpio, griska, redsky, cita, virusache, verovers, vero

doar ieri

Posted by on Tuesday, 8 November, 2011

Sunt momente in viata cand simti ca nu mai poti face fata situatiei si atunci nu sti incotro s-o iei… simti ca astrele s-au aliniat si aliat impotriva ta, dereglandu-ti busola interioara… nimic nu-ti iese, piedici sunt la tot pasul… simti ca lumea se sfarseste aici, acum… nu poti sa mai respiri, nu poti sa mai gandesti, nu vezi nicio cale de iesire din situatie… Pentru unii totul se sfarseste chiar in acel punct, nu pot sa treaca peste moment, nu cauta solutii si isi pun streangul de gat… altii, in schimb, isi smulg parul din cap, urla, plang, se descarca, apoi se resemneaza, se calmeaza si ideeile incep sa apara, lucrurile se aranjeaza si intra pe fagasul normal…

Am avut multe, prea multe astfel de momente… am primit multe lovituri si socuri, care m-au pus la pamant, m-au epuizat psihic si fizic, dar am reusit de fiecare data sa ma ridic, sa ma scutur si sa merg mai departe… Nu stiu cui sa multumesc pentru asta, pentru puterea de a ma ridica si a merge mai departe, pentru taria psihicului si pentru ajutorul de-a gasi solutii… Un prieten imi spunea, cu un an in urma: “ Nu cauta raspunsul la altii, solutia problemei este in tine.”… si avea dreptate, raspunsul si solutiile sunt in noi, trebuie doar sa le cautam. :)

Nu-s o persoana pesimista, am doar perioadele mele, dar azi mi-a venit in minte o poezie… m-a obsedat toata ziua… o stiu de cativa ani, asa cum ii stiu si autorul ( l-am cunoscut personal)…

 

Doar ieri – Cristian Stefanescu

 

„zi dupa zi si acelasi desen,

monoton,

ca vagoanele unui tren,

numarand,

plictisit,

pe un pod, la popas,

cate oi au trecut, cate oi

au ramas…

sau privind fara noima spre un ceas care-a stat,

intr-un parc,

pe o banca,

intr-un colt neumblat,

cu un zambet ce-aduce-a convoi funerar,

luminand a speranta

ce se-aprinde-n zadar…

ti-e impus sa existi,

pedepsit

si stricat,

arogant, egoist, ipocrit, izolat

intre oameni

si de nimeni iubit;

fara rost resemnat, inutil razvratit.

focul tau nici n-a ars.

e-o iluzie!

atat!

te-ai nascut

(nu ti-e clar?)

cu o funie de gat,

fericit ca ai dreptul sa cazi

intr-o zi

poti spera la ce-a fost.

n-astepta ce va fi!

pisicile din viata mea

Posted by on Monday, 5 September, 2011

 

Nu stiu daca exista vreo persoana care sa nu fi luat in brate, macar o data, o pisica… Copil fiind am crescut la tara, la bunici. Nu cred ca exista curte in care sa nu fie macar o pisica. Noi aveam mai multe. Cel mai longeviv a fost Bonifacio, un motan galben, tarcat, cu capul mare si rotund si niste ochi rotunzi si verzi, care cutreiera gospodariile din imprejurimi, insamantand pisicile vecinilor. Nu era foarte prietenos, decat atunci cand venea lihnit de foame. Imi era teama de el, cand se uita fix in ochii mei si aveam impresia ca doreste sa sara pe mine… Pe celelalte pisici nu stiu cum le chema, dar ne jucam cu ele. Pisicile gestante erau docile, se lasau imbracate cu lucrusoare de bebelus, ramase de la noi sau de la verisoarele mai mici ca mine si sora-mea. Le imbracam si le bagam in plapuma, le plimbam cu caruciurul de butelii, iar ele dormeau sau ne priveau cu ochii mijiti si zambetul ala pisicesc ( pisicile zambesc tot timpul)… Nu stiu pe unde fatau ca nu le vedeam niciodata, apareau mai tarziu , carand pe rand, in dinti, 2-3 pisoi, pe care ii ingrijeam cu aceeasi dragoste. La oras am adus de cateva ori cate o pisica, dar mama nu era de acord cu animale in apartament si, tin minte, intr-o primavara am adus acasa un pisic alb cu pete gri… locuiam la etajul 1, iar mama l-a aruncat pe fereastra, in rontul din fata blocului… dupa cateva minute, pisicul era inapoi la usa apartamentului. Treaba asta s-a repetat de cateva ori ( cred ca incepuse sa-i placa si pisicului sa zboare), pana cand ne-am hotarat sa-l ducem intr-o curte. Trebuie sa va spun ca am adus in casa si un ditai cainele, de era sa faca maica-mea infarct cand a deschis usa de la balcon, ca nu stia ce aude nopatea urland pe balcon ( ascunsesem cainele in balcon, cand mama era la servici, la schimbul II). Alta data am adus o cioara ranita la o aripa, iar totul a culminat cand am adus in casa melci, vreo 20 de melci vii si i-am ascuns intr-un dulap. M-am lasat pagubasa in a mai aduce vietati in casa, pana intr-o dimineata… Locuiam in alt bloc, alt apartament cu 4 camere, deci mult mai spatios. Eram in zugraveli, iar toata casa era cu fundul in sus. Terminasem liceul si ma angajasem unde imi alesesem repartitia, adica intr-un punct termic (era conditie de admitere la facultate, sa ai un an in campul muncii… eu am stat 3 ani ;)). Eram in tura de noapte, intr-o seara cand, stand pe treptele centralei, aud un mieunat subtirel si disperat venind dinspre ghena de gunoi, asa ca merg sa vad ce se aude… ma uit si nu vad nimic… ma mai invart nitel strigand: pis pis si vad un ghem negru, pufos, cu o gura mare si limba roz, niste ochi rotunzi, albastri si speriati, care scotea sunetele alea. Iau ghemotocul in mana. Era mic si moale, ii simteam inima cum bate foarte repede… L-am bagat in centrala si am inceput sa-l studiez mangaindu-l. Se mai linistise. O vecina, cu care stam de vorba pana sa aud mieunatul, mi-a adus putin lapte sa-i dau sa manance. A dormit pana dimineata in bratele mele. Nu m-am putut dezlipi de el, asa ca m-am hotarat sa-l iau acasa, cu teama in suflet, ca va invata si el sa “zboare”, de data asta de la etajul 3. Bineinteles ca mamei nu i-a placut ideea, dar l-a acceptat la rugamintile mele, cu lacrimi in ochi, si la promisiunea ca, daca nu se va obisnui sa-si faca nevoile unde ii voi pune nisipul, cat timp suntem in zugraveala, o sa-l duc undeva la curte. Dupa cateva zile au inceput sa-l indrageasca toti ai casei, pentru ca era frumusel, negru cu ochi albastri, avea un triunghi alb pe gat, sub barbie, ca o cravata, iar labutele erau albe ca niste botosei. I-am pus numele John, pentru ca deja il vedeam un motan cu prestanta. Era foarte jucaus si a inteles imediat care este conditia ca el sa ramana in casa, asa ca a invatat unde trebuie sa se usureze. Un an mai tarziu, intr-o seara de vara, am gasit in scara un alt ghemotoc negru, care mieuna cat il tinea gura. L-am luat in casa. Era o pisicuta, o corcitura de siameza, negru cu maro… mica, sfrijita, murdara ( mirosea a ghena) si cu parul ars pe spate. Cand a venit mama acasa, i-am promis ca o tinem doar in noaptea aceea, iar a doua zi o ducem undeva. Am spalat-o, i-am dat sa manance, am imprietenit-o cu John, care era deja flacau. A ramas si ea in apartament. I-am pus numele Kitty. John a avut grija de ea, ca un frate mai mare. Apoi au devenit iubiti, iar dupa un an au facut pui. Trei pui negri… o pisicuta si doi pisoi. M-a impresionat foarte tare  grija pe care si-o purtau unu fata de celalalt… John mergea sa manance, iar Kitty alapta puii, cand termina John de mancat, venea langa pui iar Kitty mergea sa manance… la inceput, cand puii erau proaspat nascuti, John ii acucea mancare in dormitor. Am dat pisicuta cea mica si un motanel. Am oprit motanelul bleg, pentru ca nu s-ar fi descurcat fara mama lui. Aveam impresi ca e bolnv la cat de bleg era. I-am pus numele Bitzi. Intr-o vara a trebuit sa-i ducem la tara o saptamana, cat faceam curatenie ( cred ca zugraveam din nou). Cand i-am luat inapoi, Kitty a sarit din geanta si dusa a fost ( cred ca incepuse sa-i placa viata la tara sau pusese ochii pe vreun motan din sat). John a fugit de-acasa, cand a prins ura deschisa( cred ca ii era dor de Kitty). Ne-a ramas doar Bitzi, fara de care mama nu putea sa stea. Era frumos, negru, avea alura lui John si avea si “cravata” alba la gat, dar capul era mai prelung ca a lui Kitty. Un motan foarte inteligent, care se spala pe fata la chiuveta, iar nisip nu-i trebuia, isi facea nevoile intr-un lighean in care trebuia sa existe o bucatica de hartie igienica cu care isi acoperea cele produse, apoi venea si ne anunta printr-un mieunat, ca e cazul sa-i spalam ligheanul. Manca cu pofta pepene si rosii, obicei si gusturi mostenite de la maica-sa. Cand era singur acasa se distra cu vrabiile din vita de vie crescuta la balcon… asa se facea ca gaseam prin casa fulgi de la vrabii si cautam disperati vrabia moarta, sa nu se imputa pe undeva. Niciodata n-a mancat vrabii, doar se juca cu ele, le smotocea pana crapa inima in ele de spaima, apoi le abandona cand nu mai miscau, jocul devenind neinteresant. Din joaca asta de-a prins vreabii, a reusit sa zboare de doua ori de la etajul 3… a sarit dupa vrabii inafara balconului… ne-am trezit cu el, mieunand, la usa cu botul plin de sange, de la aterizarea prin copaci… A murit in urma cu 4-5 ani, cand avea 13 ani, dupa ce a zacut cateva zile. Veterinarul a zis ca e batran si nu are ce-i face. Nu eram acasa, pentru ca nu mai locuiesc cu ai mei de 18 ani. Sora-mea si maica-mea l-au ingropat in rontul din fata blocului. Mama a suferit mult dupa moartea lui Bitzi… Apoi s-au mutat la tara. Acolo alte pisici, dar nu ca John, Kitty, Bitzi… Isi dorea un motan negru, in amintirea lui Bitzi. In urma cu doi ani, pe 1 mai 2009, tata a murit. Pe 21 mai ar fi trebuit sa fie ziua lui de nume, Constantin. Mama a mers la cimitir , iar pe mormant a gasit un pisoi mic si negru si un catelus la fel de negru si mic. I-a luat acasa pe amandoi… era darul tatei pentru mama, un motan negru, asa cum isi dorea. Eu cresc, de 11 ani, o broasca tzestoasa, Mocutza ;)

… iar asta e pisica unei prietene, care mi-e tare draga… singura pisica cu strabism, pe care am vazut-o vreodata  :)

 

Si ei au pisici in viata lor: psipsina, virusache, tiberiu, vero, redsky, scorpio, rokssana, valentina, tot vero

 

La multi ani, copile!

Posted by on Monday, 25 July, 2011

Oricat mi-ar fi de greu, trebuie sa accept ca a crescut mare si ca usor, usor isi ia zborul de langa mine. Mi-a fost destul de greu sa-l stiu plecat fara mine la mare… si parca se casca un gol in sufletul meu, cand stiu ca, deacum in colo tot asa va fi… dar viata isi urmeaza cursul, copiii cresc si se indeparteaza de parinti, parintii sufera stiind ca nu-i mai au aproape pe copii…
Azi e ziua lui, implineste 17 ani… nu stiu cum au trecut anii astia, dar mi-aduc aminte, cu lacrimi in ochi, de el mic… de momentul cand l-am tinut prima data in brate si l-am desfasat sa vad daca este intreg… de primul zambet, primul gangurit, primii pasi, primele cuvinte… prima iubire si prima dezamagire…
La multi ani, copilul meu drag! Sa cresti mare in ochii lumii si sa ai minte suficient de multa, sa ajungi departe, acolo unde iti doresti!

Am pus poze cu aceeasi fata, prietena lui din copilarie… prima iubire si prima dezamagire (prima iubire pe la 4 ani, prima dezamagire pe la 5 ani), acum cei mai buni prieteni. Au crescut impreuna inca de cand erau in pampers si cred ca vor ramane prieteni toata viata :)

Radu si Sonia

senzatii tari

Posted by on Wednesday, 20 July, 2011

sursa foto

Ma gandeam care a fost cel mai cumplit lucru pe care l-am trait si mi-a venit in minte o intamplare(care s-a repetat de cateva ori), de pe vremea cand locuiam in Bucuresti. Da, locuiam in Bucuresti, in Drumul Taberei, pe str. Bozieni, pe la Piata Moghioros… dar asta nu are nici o importanta, puteam sa locuiesc si in Pantelimon, daca era etajul 6 tot aia era… Locuiam, cu chirie, la etajul 6. Blocul era curat, scara varuita, nimic de zis… exista si lift, curat, luminat… doar ca, uneori refuza sa functioneze… si nu oricand, doar atunci cand aveam cea mai mare nevoie de el, sa fie functionabil… Munceam toata ziua, in doua locuri, pentru a putea plati chiria, intretinerea, primul telefon mobil, curentul si cablul tv (uneori il mai si taiau); dimineata lucram contabilitate primara, pana pe la pranz, de la 13:00 pana la 19:00, predam ore de inot in Strandul Tineretului… dupa munca treceam prin piata, sa fac aprovizionarea (nu in fiecare zi)… ei bine, ca aici vroiam sa ajung… zilele in care faceam aprovizionarea, corespundeau (nu stiu cum se intampla) cu zilele in care liftul era defect… adica, dimineata cand plecam era ok, seara cand ma intorceam nu mai functiona… inchipuiti-va, cel mai cumplit lucru: sa locuiesti la etajul 6, sa vii de la piata, cu mainile ocupate cu multe sacose grele, sa te treaca necesitatile alea mici (la alea mari mi-e teama sa ma gandesc), sa nu functioneze liftul, iar cand ajungi, in sfarsit, la la usa sa nu gasesti cheile, gasesti cheile dar nu nimeresti gaura sa bagi cheia… ai intrat, in sfarsit in casa, arunci sacosele pe jos, fara sa-ti mai pese ca ai si oua in ele si te repezi in baie… in marea nerabdare, uiti sa ridici capacul la wc sau sa-ti dai chilotii jos… nici in vis sa nu traiesti asa senzatii tari :)