Posts Tagged Mei

rascolind prin mail

Posted by on Friday, 9 September, 2011

Am multe mail-uri primite… foarte multe… pe unele le-am sters, altele le-am pastrat… le-am pastrat doar pe cele personale. In seara asta am simtit nevoia sa le citesc  pentru ca mi-am adus aminte de cineva… de-o persoana care mi-a fost foarte draga si de care imi este foarte dor… o persoana cu care comunicam foarte mult pe mail si intotdeauna imi placea comunicare asta :)…

Mi-a placut o poezioara de-a lui… toate imi plac, dar asta mi-a amintit si momentul cand mi-a fost trimisa, discutia pe care o avusesem prin schimb de mail-uri… pentru ca scria pentru mine :)… era prin 2006 :

“femeile starnesc sensibilitatile barbatilor (sau rautatea lor!) – si invers ;) 

confesional
 aseaza-ma in palme si vindeca-ma de pacate. 
de ti-am gresit candva, 
din ochii mei se scutura, lacrimi, 
frunzele toameni care vin 
ca iertarile lui Dumnezeu peste faradelegile mele! 

am sa te ranesc caci 
din rani traim si durerile ne aduc lumina mai aproape. 

nu sunt. 
nu esti. 

si, totusi… “

Probabil o sa mai postez cand mi se face dor, pentru sunt cateva poezii frumoase, dar sunt pentru mine :)

cuvinte din trecut – norii

Posted by on Sunday, 21 August, 2011

Norii

Wednesday, January 28th, 2009

Întotdeauna m-au fascinat norii, formele lor, mişcarea lor… Când eram copil şi aveam mult timp liber, îmi imaginam tot felul de poveşti privind norii şi îmi doream să trăiesc acolo sus, deşi am rău de înaltime.

Aveam 4 ani când parinţii mei s-au mutat din Braşov în Alexandria şi ne-au adus şi pe noi, pe mine si pe sora mea, de la ţară. Era pentru prima oară când vedeam un apartament de bloc, cu baie, cu balcon la etajul 3… mi-era frică, dar totodată mă fascina balconul, pentru că eram mai aproape de cer, vedeam norii mai bine…

Dupa un an, la scara vecina s-a mutat o familie, colegi cu parinţii mei, care aveau 2 copii, un băiat mare de 14 ani și o fată de-o seamă cu sora mea, adică mai mare cu un an ca mine… pe fată o chema Natalia, iar parinții o strigau “Natalița”. Nu îmi plăcea de ea, era foarte urâtă, osoasă, cu părul blond-şaten şi aspru ca de capră, avea tenul alb și cu mulţi pistrui și un nas borcănat… era răutacioasă şi egoistă… Într-o dupăamiază de vară, ne jucam împreună , cu păpuşile, în spatele blocului pe preş…pe cer erau nişte nori frumoşi, ca nişte prinţi şi prinţese, castele, iar eu mă apuc şi povestesc despre pasiunea mea pentru nori şi începem să ne imaginăm tot felul de forme şi creaturi cu ochii aţintiţi spre cer… de atunci a început să mă intereseze “Nataliţa”, pentru că mi-a spus secretul ei, mi-a zis că ea are “o bucată de nor” acasă, pe care o ţine într-o cutie de metal…degeaba am insistat, cu lacrimi în ochi să mi-o arate şi mie, a gasit multe scuze: că nu are cheie, că n-o lasă mama ei să ne arate și nouă… M-am dus acasă plângând şi spunând că vreau şi eu o bucată de nor cum are Natalia… maică-mea a început să-mi explice ce sunt norii şi că nu se poate să iei o bucată de nor, că Natalia m-a minţit doar ca s-o bag în seamă şi să mă joc cu ea… dar eu tot credeam că Natalia are o bucată de nor, iar bucaţica aia trebuie să fie moale, umedă şi să miroasă a ploaie… nu mă mai jucam cu Natalia, deşi ea venea tot timpul să mă amăgească zicându-mi: “dacă te joci cu mine poate îţi arăt bucățica de nor”… Ştiam că mă minte, ştiam că nu mi-o va arăta niciodată, dar n-o credeam că bucăţica aceea de nor e dulce, asta nu puteam să cred.

Vacanţele de vară mi le petreceam la ţara, la bunicii din partea mamei. Acolo puteam privi cerul cât e ziulica de mare şi pe la 6 ani începusem deja să le spun bunicilor când o să plouă… aveam semnele mele… erau nori trecători, care nu prevesteau ploaia, din care eu îmi cream poveşti, erau nori care îmi aduceau în nari miros de ploaie şi atunci ploua (am simţul olfactiv foarte bine dezvoltat).

Îmi aduc aminte, cred că aveam 7 ani, eram la ţară, stam cu mamaia în curte pe un preş, ea cosea ceva , iar eu priveam norii şi deodată îi zic:

-O să vină ploaia, ploaie de-aia care umple şanţurile… ne laşi să alergăm prin şanţuri după ce se opreşte?

Mamaia s-a oprit din cusut, s-a uitat pe cer şi mirată m-a întrebat:

-De unde ştii c-o să vina “ploaia care umple şanţurile”?(este vorba de ploaie torenţială)

-Păi miroase a ploaie şi a pământ ud… şi uite acolo la casa din faţă… vezi “carul cu boi”?

-Ce car cu boi vezi tu copilă?

-Carul ăla… înainte să vină “ploaia care umple şanţurile”, acolo sub streaşina casei se “pictează” aşa cu apă un car cu boi, uită-te mai bine să vezi (era imaginaţia mea, dar şi acum văd cu ochii minţii “carul cu boi”). Se uită mamaia, nu ştiu dacă vedea ce văd eu, dar mă aproba căci în următoarele minute începea ploaia…”ploaia care umplea şanţurile”.

… si melodia asta mi-a venit în minte uitandu-mă spre cer :)

“cuvinte din trecut” au scris si ei: dagatha, psipsina, tiberiu, incertitudini, vero, lotusull, valentina, andres

Tataie

Posted by on Sunday, 29 March, 2009

Anii de care îmi aduc aminte cu mare plăcere, sunt anii copilăriei, petrecuţi la ţară, la bunicii din partea mamei.
Bunicii mei, oameni simpli dar cu multă înţelepciune, oameni liniştiţi şi cu frică de Dumnezeu, mi-au făcut copilaria frumoasă.
Bunicul, tataie sau tătăică, cum îi spuneam, lucra pe vremea aceea la biserică, era ţârcovnic sau “cântăreţ”  la biserică, iar în timpul liber împletea sârmă pentru garduri. Avea o maşinărie, făcuta de el, cu care împletea sârmă pentru gardurile oamenilor din sat. Mă fascina felul în care, sârma dreaptă se desfăşura din “colacul” gros, cu un clincănit metalic, apoi urca pe nişte scripeţi şi cobora întinsă înfaşurându-se pe o limbă lată de fier pe care tataie o învârtea cu o manivelă. Sârma forma “zig-zag-uri” egale care se împleteau perfect cu celălalt rând format înainte… când ajungea la capăt, la lungimea celuilalt rând, tataie tăia “zig-zag-ul” cu un cleşte de tablă, cu un “crănţănit” scurt, apoi îndoia capetele… şi o lua de la capăt, cu alt rând de “zig-zag”, cu acelaşi clincănit metalic şi acelaşi trăncănit de manivelă şi acelaşi crănţănit de final… Stam ore în şir privind cum creşte plasa de sârmă… din când în când, tataie măsura, lega o bucată de aţă de sac ca semn, nota nişte cifre într-un caiet şi rula plasa de sârmă într-un balot pe o bară rotundă şi groasă de lemn.
În fiecare zi veneau oameni, la noi în curte, şi-i aduceau “roţi” rotunde de sârmă dreaptă, pe care tataie trebuia să le transforme în sârmă împletită. Nu înţelegeam ce-şi notează în caietul de matematică… L=50m, l=1,5m şi numele celui care-i adusese de lucru.
Mi se părea că, tataie, e cel mai important om din sat, atât la biserică, unde cânta foarte frumos, cât şi acasă, unde îl căuta atât de multă lumea… lumea îl respecta foarte mult.
Tataie îmi zicea “Iedu”.. .când eram foarte mică mă băgam lângă el în pat şi adormeam spunându-mi poveşti …îmi facea praştie, pentru că eram foarte băieţoasă, să trag în vrăbii…eu în schimb spargeam geamuri pe la vecini. Avea un tabiet, să doarmă la prânz… timp în care, noi copiii trebuia să facem linişte, dacă nu vroiam să dormim şi noi… atunci, că să fie sigur că nu-i vom tulbura somnul, tataie ne făcea undiţe din beţe de  floarea soarelui, lega o aţă de sac şi făcea cârlige din resturi de sârmă rămase de la împletit. Ne umplea un lighean cu apă, punea scăunelele cele mici, făcute de el pentru noi, iar noi, soră-mea şi cu mine, ne aşezam cuminţi cu beţele în lighean şi aşteptam în linişte să vină peştii… nici nu vorbeam căci “numai dacă e foarte linişte vine peştele”, aşa zicea tataie.
Aveam 3 ani jumate, când tataie m-a dus la gradiniţă… mi-a cumpărat un “ghiozdănel” din tablă (aşa erau atunci), ca o cutiuţă… eram cea mai mică din grupă, dar n-am plâns niciodată cât am mers acolo… prindeam foarte repede poeziile. Prima poezie pe care am învăţat-o, era una cu barza… n-o mai ţin minte, dar dacă cineva o ştie, îl rog să mi-o spună şi mie, i-aş fi recunoscătoare. Îmi aduc aminte, în schimb altă poezie din vremea aia, una cu “raţa”…o poezioară scurtă,aşa ca pentru 3-4 ani: “Raţă, raţă, răţişoară/ Unde mergi pe ulicioară/ Lipa, lipa legănată/ Şi-aşa de frumos spălată?”… Tot în perioada aceea, tataie a cumpărat televizor (fireşte alb-negru)… Eram fascinată de imaginile pe care le vedeam, de lumea care se mişca în acea cutie… de desene animate şi reclame (existau la vremea aceea nişte reclame la lapte praf…”lactosan” parcă). Duminca, probabil şi sâmbăta, se difuzau meciuri de fotbal (de atunci ţin cu Dinamo ), campionate de tenis (de atunci îi ştiu pe Ţiriac şi Năstase), gimnastică (Teodora Ungureanu, Nadia Comaneci)… Tataie scotea televizorul pe fereastră, cu faţa spre curte, unde se adunau mai mulţi vecini pentru a viziona meciurile de fotbal. În timpul săptămânii, seara, vedeam desene animate cu “Mihaela”… era un film cu “Colombo”… Auziseră de televizoare color, deşi la vremea aia nu existau la noi, dar tataie a cumpărat un geam colorat (erau nişte geamuri de protecţie pentru televizoare) şi îl punea în faţa televizorului. Când aveam 4 ani, părinţii s-au mutat din Braşov în Alexandria (statul le-a dat apartament cu 3 camere) şi ne-am mutat la oraş, am mers la cămin… am început viaţa de oraş cu cheia de gât. Doar în vacanţe mai mergeam la ţară.
…Sunt câteva din amintirile mele legate de tataie, omul care m-a iubit ,care avea întotdeauna în buzunar,ceva dulce, pentru noi… Omul cel mai iubit şi mai respectat din sat, aşa cum au spus  şi preoţii la slujba de înmormantare…”Marin cântareţu, a fost un exemplu pentru famile, comunitate …un om corect, cinstit, modest , înţelept şi iertător”…

Dumnezeu să-l odihnească!

Norii

Posted by on Wednesday, 28 January, 2009

Întotdeauna m-au fascinat norii, formele lor, mişcarea lor…când eram copil şi aveam mult timp liber, îmi imaginam tot felul de poveşti privind norii şi îmi doream să trăiesc acolo sus, deşi am rău de înaltime.
Aveam 4 ani când parinţii mei s-au mutat din Braşov în Alexandria şi ne-au adus şi pe noi, pe mine si pe sora mea, de la ţară…era pentru prima oară când vedeam un apartament de bloc, cu baie, cu balcon la etajul 3…mi-era frică, dar totodată mă fascina balconul, pentru că eram mai aproape de cer, vedeam norii mai bine…
Dupa un an, la scara vecina s-a mutat o familie, colegi cu parinţii mei, care aveau 2 copii, un băiat mare de 14 ani si o fată de-o seamă cu sora mea, adică mai mare cu un an ca mine…pe fata o chema Natalia, iar parinţii o strigau “Nataliţa”…nu îmi plăcea de ea, era foarte urâtă, osoasă, cu părul blond-şaten şi aspru ca de capră, avea tenul alb si cu mulţi pistrui şi un nas borcănat…era răutacioasă şi egoistă…într-o dupăamiază de vară, ne jucam impreună , cu păpuşile, în spatele blocului pe preş…pe cer erau nişte nori frumoşi, ca nişte prinţi şi prinţese, castele…iar eu mă apuc şi povestesc despre pasiunea mea pentru nori şi începem să ne imaginăm tot felul de forme şi creaturi cu ochii aţintiţi spre cer…de atunci a început să mă intereseze “Nataliţa”, pentru că mi-a spus secretul ei, mi-a zis că ea are “o bucată de nor” acasă, pe care o ţine într-o cutie de metal…degeaba am insistat, cu lacrimi in ochi să mi-o arate şi mie, a gasit multe scuze, că nu are cheie, că n-o lasă mama ei să ne arate si nouă…m-am dus acasă plângând şi spunând că vreau şi eu “o bucată de nor cum are Natalia”…maică-mea a început să-mi explice ce sunt norii şi că nu se poate să iei o bucată de nor, că Natalia m-a minţit doar ca s-o bag in seamă şi să mă joc cu ea…dar eu tot credeam că Natalia are o bucată de nor, iar bucaţica aia trebuie sa fie moale, umedă şi să miroasă a ploaie…nu mai mă jucam cu Natalia, deşi ea venea tot timpul să mă amăgească zicându-mi: “dacă te joci cu mine poate îţi arăt bucătica de nor”…Ştiam că mă minte, ştiam că nu mi-o va arăta niciodată, dar n-o credeam că bucăţica aceea de nor e dulce, asta nu puteam să cred.
Vacanţele de vară mi le petreceam la ţara, la bunicii din partea mamei…acolo puteam privi cerul cât e ziulica de mare şi pe la 6 ani începusem deja să le spun bunicilor când o să plouă…aveam semnele mele…erau nori trecători, care nu prevesteau ploaia, din care eu îmi cream poveşti, erau nori care îmi aduceau in nari miros de ploaie şi atunci ploua(am simţul olfactiv foarte bine dezvoltat).
Îmi aduc aminte, cred că aveam 7 ani, eram la ţară, stam cu mamaia în curte pe un preş, ea cosea ceva , iar eu priveam norii şi deodată îi zic:
-O să vină ploaia, ploaie de-aia care umple şanţurile…ne laşi să alergăm prin şanţuri după ce se opreşte?
Mamaia s-a oprit din cusut, s-a uitat pe cer şi mirată m-a întrebat:
-De unde ştii c-o să vina “ploaia care umple şanţurile”?(este vorba de ploaie torenţială)
-Păi miroase a ploaie şi a pământ ud…şi uite acolo la casa din faţă…vezi “carul cu boi”?
-Ce car cu boi vezi tu copilă?
-Carul ăla…înainte să vină “ploaia care umple şanţurile”, acolo sub streaşina casei se “pictează” aşa cu apă un car cu boi, uită-te mai bine să vezi(era imaginaţia mea,dar şi acum văd cu ochii minţii “carul cu boi”). Se uită mamaia, nu ştiu dacă vedea ce văd eu, dar mă aproba căci în următoarele minute începea ploaia…”ploaia care umplea şanţurile”.