Posts Tagged Lume

Boboteaza

Posted by on Saturday, 7 January, 2012

SURSA FOTO

-Doamna, dumneavoastra mergeti la biserica?

-Merg foarte rar, din pacate… nu prea am timp… ar trebui sa merg mai des…( am incercat sa ma scuz cumva, ferindu-mi privirea de ochii lui negri care ma tintuisera)

-Foarte rau faceti… nu trebuie sa mergeti mai des, trebuie sa mergeti in fiecare zi in Casa Domnului!…

Discutia asta am avut-o pe marginea bazinului, inainte de Craciun, cu un pusti de 7 ani, fiu de preot… mi-au ramas cuvintele lui intiparite in minte si inca ii mai vad privirea mustratoare, din ochii lui negri… Ei bine, merg la biserica doar de Boboteaza si de Pasti. Azi a fost Boboteaza si am ajuns, ca in fiecare an, inaite de slujba de sfintire a apei, care se face afara din biserica. Lume multa, ca de fiecare data, la Catedrala… presa, televiziune, primarul, deputati… Ploaia s-a intetit pe parcursul slujbei, umbrela fiind un obiect indispensabil, pana la un moment dat, cand din spatele meu, un tataie s-a aratat foare nemultumit de umbrela mea: “- Duduia asta nesimtita din fata sa inchida umbrela ca curge apa pe mine…”  si m-a tras de maneca ca sa inteleg ca eu eram “duduia” cea “nesimtita” pe care se scurgea si pe ea apa de la umbrelele din fata ei, dar nu-mi curgea in cap… mi-am intors fata spre tataie (care nu era chiar asa tataie), l-am privit cu indulgenta si i-am atras atentia ca si de pe umbrela lui se scurge apa pe un copil de vreo 5-6 ani, apoi mi-am cerut scuze si am inchis umbrela… nu dupa mult timp au venit niste tiganci care s-au tot foit pe langa mine… mi-am tras geanta in fata, din buzunare nu avea ce sa-mi ia… usor, usor si-au facut loc prin multime in cautarea de buzunare ceva mai pline, banuiesc… in timpul slujbei, auzeam din spate o domnita care vorbea tare la telefon, sa auda toata lumea ce si cu cine si, mai ales, unde trebuia sa se intalneasca cu unu si cum avea de gand sa-si petreaca o noapte de amor… in dreapta mea, doi betivani isi faceau planul de o “bauta” dupa ce iau apa sfintita pentru:”- Sa-i duc la aia, da-o dracu, apa sfintita sa piata dracii din ea”…  pe scena, unde preotul tine slujba, primarul susotea ceva amuzant cu un coleg de partid, iar un alt membru din staf vorbea la telefon cu spatele spre preot… in fata mea, doua domnite blonde ( aproximativ 35 ani), care ma facusera fleasca tot scuturand umbrela cu chicotelile lor, au pufnit in ras in momentul in care preotii au inceput sa sfinteasca apa: “- Au inceput astia sa se spele pe maini in butoaie”, le-am auzit chicotind… cam de-asta nu prea imi vine mie sa merg la biserica, pentru ca nu pot asculta slujba, ma intriga lumea care vine acolo, doar sa aibe un motiv sa se intalneasca… in fine, slujba s-a terminat, preotul ne-a invitat in biserica sa luam apa imbuteliata deja sau sa stam la coada sa luam de la butoaie… am ales varianta mers in biserica, sa nu stau la coada si imbulzeala, dar, ghinion, apa imbutelia se da “pe sub mana”, era bagata intr-o aripa a bisericii si data doar la cunostinte… acum aveam si eu ceva cunostinte bisericesti, dar in situatii din astea nu poti face nimic ca te linseaza babele frustrate ca n-au prins mai multe sticle… mi-am rugat un fost coleg, acum preot, sa-mi dea si mie o sticla, o sticla goala, sa iau apa de la butoi, nu mai vroiam imbuteliata, dar nici asa nu s-a putut (aveam sticla, dar ma sunase fiul meu sa-i iau si soacra-mi o sticla)… am plecat afara, in ploaie sa stau la ditai coada… organizarea lu’ peste, butoaiele ingradite si pazite de jandarmi, asa ca trebuia sa mergi vreo 70 m, sa te asezi la o coada pe 4-5 randuri, in ploaie, iar jandarmii lasau sa treaca doar cate 10 persoane… erau 6-7 butoaie iar fiecare butoi cate 3-4 robinete, asa ca oamenii se opreau la primele 3-4 butoaie… mi-am uplut sticla si am mers iar in biserica, sa vad de unde pot cumpara o sticla goala, sa-i iau si soacra-mi…s-a indurat o tanti de-a bisericii sa-mi dea o sticla goala… si m-am mirat ca m-a lasat jandarmul sa iau de la ultimul butoi, fara sa mai stau la coada…

… acum ma gandesc la Stefan, copilul care m-a mustrat ca nu merg zilnic la biserica, ce sa-i spun?… ca nu merg la biserica ca ma deranjeaza cei din jur, in timpul slujbei? Sau ca nu merg la biserica ca si credinta, a juns o afacere?

Aici aveti si o bucatica din slujba, ce s-a difuzat la stiri.

duzina de cuvinte – dor

Posted by on Saturday, 16 July, 2011


De cateva zile mi s-a facut dor de un loc… un loc unde am ajuns doar de trei ori in viata mea si unde nu cred ca voi mai ajunge vreodata (cine stie)… la casa parinteasca a tatalui meu, undeva in judetul Galati, comuna Radesti (nu stiu daca era comuna sau sat)
Cred ca aveam 4 ani cand am fost prima data acolo (poate am fost si cand eram mult mai mica, dar nu stiu eu), apoi am mai ajuns pe la 6 ani, iar ultima data am fost acolo, cand aveam 18 ani. Ultima data am stat doua zile, nu-mi aduc aminte foarte multe, dar am amintiri de la 4 si 6 ani, care sunt inca vii in mintea mea.
Mergeam cu trenul personal de la Galati pana la… nu stiu cum se numeste gara unde coboram, era alt sat: Docaneasa sau Balabanesti?… in fine, stiu ca era mult de mers. De la gara o luam peste un camp verde plin cu maci si albastrele… ici colo cate o papadie isi scutura puful la prima adiere de vant. La litiera padurii curgea un rau… mama spunea ca acel rau curge in “amonte”. La inceput n-am inteles cum vine treaba cu “amontele”, pentru ca oricum nu stiam cum trebuie sa curga un rau, stiam doar ca trebuie sa curga si atat, dar imi placea cum suna cuvatul :)… dupa ce treceam podul, drumul o taia in padure, iar cararea care ducea catre padure era impanzita, pe margini de stupi, pe unde trebuia sa trecem cu mare atentie si in mare graba, ca nu cumva sa ne incaiere albinele. Cand ajungeam in padure, deja eram intr-o alta lume… era racoare, umbra si triluri pe pasari… mirosea a proaspat, a tamaie si smirna ( de la tataie stiam de smirna, fiind tarcovnic la biserica, imi povestea despre tamaie si smirna, ce inseamna fiecare… despre smirna imi spusese ca este “jertfa naturii, adusa lui Dumnezeu prin omul dreptcredincios” sau ca este “simbolul cuminteniei si intelepciunii”, de aici si expresiile: “ sa stai cuminte smirna” sau “ a tacut smirna” :)
Traversam padurea cu ceva emotii, caci in drumul nostru puteam intalni mistreti (intr-o zi, la plecarea de acolo, ne-a tait calea o scroafa cu purcelusi dupa ea). La capatul padurii se intindea satul. Trebuia sa urcam o panta cu pamant nisipos, pana la casa bunicilor. Casa era pe deal, iar de acolo se vedea tot satul. In curte erau trei case: o casa mica, cu o singura camera, in care locuia mamuta (asa ii ziceam noi mamaiei din partea tatului), mai era o casa mica, care era bucataria de vara, dar avea si pat acolo, iar dincolo de un gard care despartea curtea, era o casa mare, cu mai multe camere inalte si vopsite in verde, cu o gradina mare in care erau legume, flori si pomi fructiferi (imi aduc aminte de gutui, care faceau niste gutui mari, galbene si zemoase, dulci acrisoare), iar langa casa erau doau tufe de iasomie, de o parte si de alta a scarilor. In casa aia mare locuia sora cea mare a tatalui meu, cu familia ei… nu mai stiu cati copii avea, imi aduc aminte doar de trei baieti, verisori primari, care erau la vremea aceea acasa, fiind apropiati de varsta cu mine.
Nu aveam niciun prieten la Radesti, asa cum aveam la bunicii din partea mamei, unde mergeam in fiecare vacanta, dar nici nu aveam vreo nevoie… Verisorii mei, desi erau in vacanta, aveau de munca, ca asa este la tara… Li se da munci usoare, cum ar fi insiratul tutunului, pentru ca din asta isi castigau existenta: plantau tutun, il culegeau, il insirau si uscau la streasina casei, apoi il vindeau… Eram fascinata cum, verisorii mei, insirau tutun pe niste sfori, cu un ac mare din sarma, strapungeau mijlocul frunzei, pe nervura aia groasa din mijloc, apoi conduceau cu mana frunza, pe ata de canepa, avand grija sa n-o rupa… Eram fascinata cu cata indemanare si rapiditate faceau ei lucrul asta, iar eu deabia reuseam sa insir o frunza cand ei deja insirau 7-8, fara sa le rupa, caci m-au invatat si pe mine sa insit tutun :)… e drept ca dupa asa munca ramaneau si urme, pe termen destul de lung: degetele erau maro dar imi placea mirosul amar al frunzelor de tutun… imi mai placea sa merg in vale la cismea, de unde lua toata lumea din sat apa. Era o cismea cu apa de ivor, cu un jgheab mare si tubulatura mereu varuite si curate. Acolo am cunoscut-o pe Misandra, o fetita blonda, cu parul strans in doua cozi groase, cu ochii albastri, gura mica si rosie si multi pistrui pe fata… locuia putin mai la vale de casa bunicilor mei… Avea in curte un cais mare, care facea niste caise rosiatice, mari cat palma (nicaieri n-am vazut caise asa mari), iar de o creanga a caisului sta atarnat un scranciob(acolo am auzit pentru prima data ca leaganul e un scranciob si am incercat sa-mi explic cuvantul… explicatia a fost: scranciob vine de la scancet, pentru ca atunci cand un bebelus scnaceste, trebuie sa-l legeni ca sa se linisteasca)…
Azi mi-e foarte dor de locul ala si imi pare rau ca nu am nicio poza cu casa, cu curtea, cu privelistea de acolo de sus, din varful dealului… cu cismeaua din vale…mi-e dor de rochita bleu, pe care era brodat un copil care tinea in mana trei baloane colorate diferit… rochita care mi-a fost tare draga si pe care am purtat-o pana atunci, la Radesti, pentru ca acolo si-a gasit si “sfarsitul”, intr-o dupa amiaza, in vizita la niste rude, in incercarea de a muta un scaun proaspat vopsit maro, cand mi-am patat poalele rochitei cu vopsea si ceva dulceata de cirese pe piept… Mi-e dor de padurea cu miros de proaspat, de raul care curgea in amonte , de campul verde impanzit cu maci si albastrele, pe care am vazut primul curcubeu… cel mai frumos curcubeu, mare, rotat cat era campul de lat…

Si ei detin aceeasi duzina de cuvinte, dar in alt stil :) : psipsina, papagigli, scorpio, virusverbalis, valentina, alberto, vero,eclipsa de marte, dagatha, lotusull, redsky2010

Aş vrea…

Posted by on Sunday, 12 April, 2009

Aş vrea să pot fi un copac în primăvară, troienit de flori albe şi roz; caldă şi pură lumină… un copac crescut şi înflorit la fereastra ta… să-ţi mângâi cu braţele de frunze şi flori fruntea, să-ţi sărut ochii… să-ţi înfloresc surâsul şi să-ţi umbresc amintirile; să-ţi dau umbră şi lumină, să-ţi amân gândurile grele în ramurile mele; să te pot privi şi să te pot veghea noapte şi zi… Un copac…sau mai bine, să fiu o mare la o margine de lume. O mare cu ape albastre… să tulbur şi să limpezesc gânduri şi inimi; să afund în apele mele tot ce e durere şi amărăciune şi gând de răzbunare şi părere de rău; să întrupez din spuma valurilor mele stoluri mari de păsări albe… păsări de iubire şi speranţă şi fericire; păsări ce trec adesea de infinit şi nu mor niciodată; păsări ce bat din aripile lor vrăjite, risipite în lume şi-n inimi şi-n priviri şi-n suflete… păsări mai calde decât soarele si mai senine decât seninul…Sau ar fi, poate, mai bine să fiu o floare?! Ce viaţă scurtă au florile, dar câtă fericire pot sădi în suflete… O floare ce tremură de speranţă şi iubire odată cu sufletul celui ce o dăruieşte; o floare ce se înfioară de plăcere, încredere, bucurie şi speranţă odată cu sufletul celei care o primeşte… o floare în mâna lui pentru ea… o floare într-o inimă pentru iubire!

…Un copac văzut ca un copac, o mare privită ca o mare, o pasăre văzută ca o pasăre; o floare privită ca o floare… şi nimeni să nu mă privească altfel… şi nimeni să nu întrebe de ce sunt aşa şi nu altfel sau cine sunt defapt; ce ascund şi ce spun; ce ştiu şi cât aş vrea să ştiu… şi nimeni să nu mă poată face să plâng şi să regret…

…Un copac, o floare, o mare, o aripa deschisă spre infinit, prilej de bucurie fără putinţă de întristare…Un om…EU!…

…şi obsesia de azi :)

O carte pe lună- “Defăimarea lui Paganini”

Posted by on Thursday, 2 April, 2009

Luna aceasta vă recomand să citiţi “Defăimarea lui Paganini”- A. Vinogradov…Eu am citit-o în urmă cu 20 ani (este datată de mine în interiorul coperţii 31.05.1989, data achiziţiei)  şi am recitit-o de curând… Dacă v-am stârnit interesul, cu ce veţi citi mai jos, vă urez lectură plăcută!

Nu cred că se mai găseşte în librarii, dar se poate achiziţiona prin anticariatele online.

18122977-1-215_3002

“O carte care prezintă defăimarea de mic copil a geniului viorii: Niccolo Paganini. Cele dintâi sunete, înainte de vioară le-a dat la naşterea lui, într-o casă sărăcăcioasă din Geneva(1782) . După ce i-a descoperit talentul, tatăl micului geniu l-a plimbat prin câteva oraşe din apropierea Genevei cu scopul susţinerii unor concerte. Cu toate că sumele încasate erau de respectat, viaţa lui Paganini nu era roz deloc. Capul familiei pierdea banii la jocuri de noroc iar mânia şi-o vărsa pe nevinovatul şi firavul Niccolo. După concerte ziarele vuiau de zvonuri cum că muzica lui Paganini are legătură cu maleficul iar cel ce manuia arcuşul era diavolul în persoană. Invidia şi teama de a nu-şi pierde caştigurile i-au mânat pe mulţi alţi violonişti să-i stea împotrivă şi să umple presa de zvonuri neadevărate. Ajuns matur, Paganini era o adevărată spaimă pentru violoniştii vremii. Vioara lui scotea nişte sunete ce împietrea auditoriul şi ca reacţie cei mai mulţi îşi făceau semnul crucii. Concertele prin oraşele Italiei adunau sute de oameni dar faima nu parea să rămână favorabilă lui Paganini. În oraşele în care urma să concerteze Paganini găsea afişe care anunţau amânarea evenimentului. Alte afişe îl înfatişau în spatele unor gratii conform zvonului că el ar fi un fost ocnaş ce şi-a ucis nevasta iar ca să scape de captivitate şi-ar fi vândul sufletul necuratului. Ahtiaţi după venituri grase, redactorii ziarelor de atunci anunţau fară jenă,  periodic, moartea celebrului violonist. De fiecare dată, Paganini, trimitea scrisori de dezminţire care erau sau nu acceptate şi publicate. Cu toate că  era de o urâţenie absolută, deseori asemănat unei maimuţe, Paganini îşi găsi totuşi o iubită frumoasă  care urma apoi să-i aducă pe lume unicul său fiu.
O inovaţie adusă viorii a provocat controverse. Paganini prelungise arcuşul şi înlocuise coardele de vioară cu cele de violoncel. În continuare zeci de concerte Îl purtau prin Italia fascinând atât cunoscatorii de muzica cât şi oameni simpli, ai potcoavei, prin muzica însufleţită ce o năştea vioara lui. Tot mai mulţi oameni cu influenţă conduceau din umbră întregul mecanism al nimicirii lui Paganini.  Aşa a ajuns violonistul să fie tratat de nişte medici care în loc să-i îmbunătăţească starea de sănătate i-o agravau dandu-i fel de fel de otravuri. Sănătatea şubrezită părea să nu-l oprească din actul creaţiei iar simţămintele le imprima mereu pe portativ ca mai apoi să le interpreteze într-un stil năucitor. Papalitatea nu era nici ea de partea gigantului viorii. Pentru că nu vroia să cânte în biserici precum ceilalţi violonişti, Biserica a început şi ea să fie părtaşă la destrămarea vieţii lui Paganini.  Această faptă îl punea pe Paganini într-o şi mai mare vrăşmăşie faţă de cele sfinte. S-a ajuns acolo încât, la moartea lui (1840) să nu vrea nici un preot să-i oficieze funerarile iar un ordin de sus obliga oamenii ţării să nu lase ca trupul neînsufleţit să fie înmormântat pe pământul Italiei. Aşa sicriul de zinc a fost ţinut pe o insulă iar apoi, timp de câţiva ani, a tot fost coborât şi ridicat din întunericul pământului. Abia dupa 56 de ani Achillo Paganini, fiul său, a reuşit să-i găasească un loc de-a dreptu` pe veci.
O carte care nu te atrage prin tehnica narativă ci prin subiectul tratat şi interesul pentru cunoaşterea vieţii marelui artist.”

Sursa: Yahoo 360, Andrei


La mulţi ani, femeie!

Posted by on Friday, 6 March, 2009

ŢIE
George Tarnea

Din viaţă , în de moarte ,
Din aproape-n departe ,
De la dragoste la ură ,
Tu , dintru-nceput măsură
Pentru toţi şi pentru toate…
Fără tine nu se poate
Întâmpla nimic sub stele ,
Tu lumina vieţii mele ,
Tu blestemul sau tu , leacul ,
Pripa care naşte veacul ,
Mâna care-adoarme clipa ,
Tu , strânsura şi risipa ,
Ţii în palmele-ţi fragile
Nopţi şi visuri , munci şi zile ,
Vindecarea şi pierzarea ,
Tu , limanul meu şi zarea ,
Neclintirea mea şi zborul,
Tu , pustiul , tu , izvorul ,
De la humă la idee,
Tu , întregul meu , Femeie!


15s0jdv1

CÂNTEC FEMEIESC
Adrian Păunescu

Aşa e mama şi a fost bunica
Aşa suntem femei lângă femei
Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica
Doar nişte “ele” ce slujesc pe “ei”.

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme
Ei încurcând ce ele limpezesc
Ei numai tălpi şi ele numai palme
Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica
Şi ca ele mâine eu voi fi.
Ce facem noi, femeile? Nimica,
Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă
În fiecare lanţ făcut din doi
Ce greu cu noi femeile în viaţă
Dar e şi imposibil fără noi…