Posts Tagged Luam

duzina de cuvinte – 48 ore

Posted by on Saturday, 3 December, 2011

Ma apucase dorul de casa si ne-am propus (eu si sotul meu) sa mergem la ai mei, la Alexandria… Am mers la gara, am cumparat bilete, am intrebat un ceferist care este trenul, ne-a aratat cu mana catre un tren si am pornit, printre siruri de vagoane, fara a ne uita niciunu pe tablitele agatate… am urcat in tren si mi-am cautat un loc, luandu-mi masura de siguranta, adica m-am asezat cu fata in directia de mers a trenului, pentru a nu mi se face rau, in timp ce sotul meu aseza bagajele in plasele de deasupra banchetelor incontestabile, din bureti, invelite in vinilin taiat pe alocuri de navetisti… Am stat linistiti, pana la Rosiori de Vede, unde mi-am schimbat locul, stiind ca trenul va porni invers, iar eu trebuia sa merg tot cu fata, pentru a nu mi se face rau… dar trenul si-a urmat drumul lui, tot inainte, n-a mers incotro stiam eu… am revenit la locul initial panicata, pentru ca trenul mergea intr-o directie gresita, iar noi nu aveam pe cine intreba ce se intampla… intr-un tarziu a intrat o namila de controlor, cu sapca pe cap si geanta agatata de gat, mandru tare, sa ne ceara biletele… asa am aflat ca urcasem in trenul de Craiova, nu in cel de Alexandria, iar urmatoarea statie era Draganesti… in prostia mea m-am gandit ca este vorba de Draganesti Vlasca ( doar pe asta il stiam) si putem lua ocazie de acolo catre Alexandria… controlorul a inteles greseala si confuzia pe care o facusem si nu ne-a amendat. Am coborat la Draganesti, dar nu Vlasca ci Draganesti Olt… era ora 20:00, iar urmatorul tren catre spre Rosiori era la ora 2:00, urmand sa luam din Rosiori alt tren care Alexandria, pe la ora 5:00… Afara incepusera ceva picaturi de ploaie si se lasase frigul, vantul incepuse sa bata cu putere. Ne-am refugiat in sala de asteptatre, care era pustie la ora aia. Ne-am inghesuit unu in altu pentru a ne incalzi, pentru ca eram imbracati de toamna, desi era inceputul lunii decembrie, in Bucuresti fusese caldut cand am plecat noi, iar in bagaje nu aveam cine stie ce lucruri… Sala de asteptatre era rece, murdara si neprimitoare, cu cateva geamuri sparte prin care suiera vantul si am vazut la un moment dat ca ninge… Dupa vreo ora a venit seful garii  si vazandu-ne asa zgribuliti si vineti de frig, ne-a invitat la el in birou. In birou era cald si bine. Era o incapere mica, cu soba, o masa, vreo trei scaune si doua rafturi cu carti de specialitate. I-am povestit sefului ce s-a intamplat de am ajuns acolo, iar el ne-a propus sa stam la el pana la urmatorul tren, ne-a facut un ceai si a jucat table cu sotul meu, in timp ce eu incercam sa dorm ( eram si insarcinata, in trei saptamani, dar inca nu stiam  )… cand a trebuit sa vina trenul si am iesit afara, zapada se asezase de-o palma si incepuse viscolul… era un peisaj ca intr-o ecranizare ruseasca. Am urcat in trenul ce venea de la Craiova, care urma sa ne lasa intr-o alta gara, apoi alt tren si alta gara… au urmat ore de groaza, ca asa le-as putea numi aducandu-mi aminte… Odata ajunsi la Rosiori s-au anuntat intarzieri ale trenurilor din cauza viscolului… gara era arhiplina, deabia ne-am gasit un loc langa un zid, unde m-am ghemuit pe geanta de voiaj, pentru ca ma luasera durerile de burta, din cauza frigului… parintii mei, vazand ca nu ajunsesem, au sunat la socrii mei, sa vada daca am plecat sau nu, socrii mei au inceput sa sune prin gari ( socrii mei au lucrat la CFR)… am luat un tren care ne-a dus pana la Videle, de acolo nu se putea circula, asa ca am ramas in gara, la Videle, acolo unde socrii au dat de noi, prin intermediul unui coleg de-al socrului meu, care ne cunostea, am avut mare noroc, ca ne-au luat cu ei in locomotiva cu plug ( a trebuit sa bage plugul, sa curete calea ferata si sa transporte ugentele)… In plug erau “urgentele”: noi doi, cativa ceferesti care trebuia sa ajunga la munca, trei detinuti incatusati si patru politisti… detinutii erau foarte dubiosi, dar stiu ca am poftit la branza pe care o mancau ( mi-era foame dupa atatea ore de calatorit, sau, poate, din cauza sarcinii, pe care inca n-o stiam)… M-a apucat frica la un moment dat si credeam ca nu vom iesi teferi din calatoria asta, pentru ca zapada era cat un munte pe calea ferata, asa o viscolise, iar plugul a trebuit sa dea cateva sute de metri inapoi, apoi sa intre cu viteza in muntele de zapada ca sa-l sparga… am mers prin tunel de zapada, ne era frica sa nu deraieze plugul, ca asa ziceau ceferistii aia… am ajuns cu bine la Alexandria, am dormit o ora, am mai stat vreo doua ore de vorba cu ai mei, am mancat si am plecat la Giurgiu, pentru ca tebuia sa ne pregatim pentru a doua zi, ca era luni si trebuia sa luam drumul Bucurestiului, la facultate… Si uite asa, dintr-o prostie, am stat 48 ore pe drumuri…

… si mi-am, adus aminte de Octavian Paler  si  „Viata pe un peron”:

“asteptarea este o meseria pe care o inveti, asa cum pictorul invata sa-si amestece culorile”

Alte “duzine de cuvinte”: psi, redsky, griskatiberiu,valentinavirus scorpio rokssana, citamizzabiciclista

duzina de cuvinte – dor

Posted by on Saturday, 16 July, 2011


De cateva zile mi s-a facut dor de un loc… un loc unde am ajuns doar de trei ori in viata mea si unde nu cred ca voi mai ajunge vreodata (cine stie)… la casa parinteasca a tatalui meu, undeva in judetul Galati, comuna Radesti (nu stiu daca era comuna sau sat)
Cred ca aveam 4 ani cand am fost prima data acolo (poate am fost si cand eram mult mai mica, dar nu stiu eu), apoi am mai ajuns pe la 6 ani, iar ultima data am fost acolo, cand aveam 18 ani. Ultima data am stat doua zile, nu-mi aduc aminte foarte multe, dar am amintiri de la 4 si 6 ani, care sunt inca vii in mintea mea.
Mergeam cu trenul personal de la Galati pana la… nu stiu cum se numeste gara unde coboram, era alt sat: Docaneasa sau Balabanesti?… in fine, stiu ca era mult de mers. De la gara o luam peste un camp verde plin cu maci si albastrele… ici colo cate o papadie isi scutura puful la prima adiere de vant. La litiera padurii curgea un rau… mama spunea ca acel rau curge in “amonte”. La inceput n-am inteles cum vine treaba cu “amontele”, pentru ca oricum nu stiam cum trebuie sa curga un rau, stiam doar ca trebuie sa curga si atat, dar imi placea cum suna cuvatul :)… dupa ce treceam podul, drumul o taia in padure, iar cararea care ducea catre padure era impanzita, pe margini de stupi, pe unde trebuia sa trecem cu mare atentie si in mare graba, ca nu cumva sa ne incaiere albinele. Cand ajungeam in padure, deja eram intr-o alta lume… era racoare, umbra si triluri pe pasari… mirosea a proaspat, a tamaie si smirna ( de la tataie stiam de smirna, fiind tarcovnic la biserica, imi povestea despre tamaie si smirna, ce inseamna fiecare… despre smirna imi spusese ca este “jertfa naturii, adusa lui Dumnezeu prin omul dreptcredincios” sau ca este “simbolul cuminteniei si intelepciunii”, de aici si expresiile: “ sa stai cuminte smirna” sau “ a tacut smirna” :)
Traversam padurea cu ceva emotii, caci in drumul nostru puteam intalni mistreti (intr-o zi, la plecarea de acolo, ne-a tait calea o scroafa cu purcelusi dupa ea). La capatul padurii se intindea satul. Trebuia sa urcam o panta cu pamant nisipos, pana la casa bunicilor. Casa era pe deal, iar de acolo se vedea tot satul. In curte erau trei case: o casa mica, cu o singura camera, in care locuia mamuta (asa ii ziceam noi mamaiei din partea tatului), mai era o casa mica, care era bucataria de vara, dar avea si pat acolo, iar dincolo de un gard care despartea curtea, era o casa mare, cu mai multe camere inalte si vopsite in verde, cu o gradina mare in care erau legume, flori si pomi fructiferi (imi aduc aminte de gutui, care faceau niste gutui mari, galbene si zemoase, dulci acrisoare), iar langa casa erau doau tufe de iasomie, de o parte si de alta a scarilor. In casa aia mare locuia sora cea mare a tatalui meu, cu familia ei… nu mai stiu cati copii avea, imi aduc aminte doar de trei baieti, verisori primari, care erau la vremea aceea acasa, fiind apropiati de varsta cu mine.
Nu aveam niciun prieten la Radesti, asa cum aveam la bunicii din partea mamei, unde mergeam in fiecare vacanta, dar nici nu aveam vreo nevoie… Verisorii mei, desi erau in vacanta, aveau de munca, ca asa este la tara… Li se da munci usoare, cum ar fi insiratul tutunului, pentru ca din asta isi castigau existenta: plantau tutun, il culegeau, il insirau si uscau la streasina casei, apoi il vindeau… Eram fascinata cum, verisorii mei, insirau tutun pe niste sfori, cu un ac mare din sarma, strapungeau mijlocul frunzei, pe nervura aia groasa din mijloc, apoi conduceau cu mana frunza, pe ata de canepa, avand grija sa n-o rupa… Eram fascinata cu cata indemanare si rapiditate faceau ei lucrul asta, iar eu deabia reuseam sa insir o frunza cand ei deja insirau 7-8, fara sa le rupa, caci m-au invatat si pe mine sa insit tutun :)… e drept ca dupa asa munca ramaneau si urme, pe termen destul de lung: degetele erau maro dar imi placea mirosul amar al frunzelor de tutun… imi mai placea sa merg in vale la cismea, de unde lua toata lumea din sat apa. Era o cismea cu apa de ivor, cu un jgheab mare si tubulatura mereu varuite si curate. Acolo am cunoscut-o pe Misandra, o fetita blonda, cu parul strans in doua cozi groase, cu ochii albastri, gura mica si rosie si multi pistrui pe fata… locuia putin mai la vale de casa bunicilor mei… Avea in curte un cais mare, care facea niste caise rosiatice, mari cat palma (nicaieri n-am vazut caise asa mari), iar de o creanga a caisului sta atarnat un scranciob(acolo am auzit pentru prima data ca leaganul e un scranciob si am incercat sa-mi explic cuvantul… explicatia a fost: scranciob vine de la scancet, pentru ca atunci cand un bebelus scnaceste, trebuie sa-l legeni ca sa se linisteasca)…
Azi mi-e foarte dor de locul ala si imi pare rau ca nu am nicio poza cu casa, cu curtea, cu privelistea de acolo de sus, din varful dealului… cu cismeaua din vale…mi-e dor de rochita bleu, pe care era brodat un copil care tinea in mana trei baloane colorate diferit… rochita care mi-a fost tare draga si pe care am purtat-o pana atunci, la Radesti, pentru ca acolo si-a gasit si “sfarsitul”, intr-o dupa amiaza, in vizita la niste rude, in incercarea de a muta un scaun proaspat vopsit maro, cand mi-am patat poalele rochitei cu vopsea si ceva dulceata de cirese pe piept… Mi-e dor de padurea cu miros de proaspat, de raul care curgea in amonte , de campul verde impanzit cu maci si albastrele, pe care am vazut primul curcubeu… cel mai frumos curcubeu, mare, rotat cat era campul de lat…

Si ei detin aceeasi duzina de cuvinte, dar in alt stil :) : psipsina, papagigli, scorpio, virusverbalis, valentina, alberto, vero,eclipsa de marte, dagatha, lotusull, redsky2010

Amintiri de Paşti

Posted by on Tuesday, 21 April, 2009

HRISTOS A ÎNVIAT!
Iată că a trecut şi Paştele, s-a terminat şi vacanţa de primăvară… cam repede aş zice eu.
Mi-am petrecut sărbătorile pascale la părinţi, la ţară…în sânul familiei aşa cum se petrece această sărbătoare, doar că anul acesta, spre deosebire de ultimii 20 de ani, am mers la slujba de Înviere şi să iau lumină, la biserica din satul unde mi-am petrecut copilaria, la Mârzăneşti… la biserica unde tataie era cântăreţ (ţârcovnic), biserica unde, aş putea spune că am copilărit…
Mi-am adus aminte cum aşteptam cu nerăbdare să vină ziua de Paşti, când mă îimbrăcam în rochiţă nouă şi pantofiori de lac… lucruşoare după care umblam câteva zile prin magazine să ni le cumpere mama, iar de multe ori,dacă îmi placeau nişte pantofiori, preferam să mi ia mai mici(nu spuneam că mă strâng) de teamă că nu vor avea marime mai mare (se întâmpla şi lucrul asta)…
Mergeam la Denii, treceam pe sub masă, ne împărtăşeam, ocoleam biserica… tot ritualul, dar nimic nu se compara cu noaptea de Înviere şi momentul când luam lumina direct de la lumânarea preotului… Am reuşit şi anul ăsta să iau lumină direct de la preot…
Lumea de la ţară a fost civilizată faţă de cea de la oraş sau alte sate, nu s-au înghesuit, nu au vorbit în timpul slujbei… mi-a plăcut.
După ce luam lumină şi cântam “Hristos a înviat din morţi”, noi copiii ne întorceam acasă, nu rămâneam la slujba din biserică, deoarece trebuia să dormim, ca dimineaţa să revenim la biserică, îmbrăcaţi frumos, cu lucruşoarele cele noi, ca să luăm “paşti”. Aproape că nu dormeam de nerăbdare să îmbrac rochiţa cea nouă (de obicei din catifea) şi pantofiorii asortaţi cu rochiţa, bineînţeles că erau pantofiori de lac, cu care intram prin toate lacurile pentru că, spuneam eu, sunt de lăcuţ ca să intru cu ei în lac…
Ne trezeam când abia începea să se lumineze, uneori era noapte incă şi era răcoare… tremuram până la biserică, dar când ieşeam de acolo era plăcut şi miroasea frumos pe şosea… mirosea a pomi înfloriţi, a flori de măr şi liliac.
Ajungeam acasă şi “muream” de nerăbdare să plec cu “împărţit” pe la vecini şi rude… acum era momentul să-mi vadă lumea rochiţa şi pantofii şi să le admire şi să mă întrebe cine mi le-a cumpărat… dar până plecam cu “împărţitul” trebuia să aştept să se trezească lumea, să-mi pregătească mamaia farfuriile cu cozonac, ouă, vin şi ce mai punea ea acolo…şi lumare. Plecam pe potecută, împreună cu sora mea, atente să nu vărsăm ceva sau să ne împiedicăm, ajungeam la destinatar, împărţeam, răspundeam la toate întrebările, iar eu eram tare mândră că vreo babă mi-a observat rochiţa şi pantofii (probabil şi sora mea era) şi eram tare mândră când auzeam lumea vorbind  “astea sunt nepoatele lui Marin Tălpeanu”… îmi creştea inima, eram nepoatele unui om important şi cunoscut în sat.
…Restul zilei şi zilelor de Paşti, ne strângeam toţi în jurul mesei, aveam tot timpul musafiri… eu reuşeam să murdăresc rochiţa cea nouă, uneori să julesc pantofii în bot, îmi rupeam ciorapii… ciocneam ouă şi mâncam cozonac…
…Şi cum toate amintirile mele au un miros sau un miros îmi aduce aminte de ceva…amintirile de Paşti, au miros de flori de măr şi liliac.

img_0057


img_0066


img_0073