Posts Tagged Loc

duzina de cuvinte – exista un loc…

Posted by on Saturday, 17 March, 2012

Exista un loc, acolo in trecut, pe care nu-l pot lasa in uitare… exista un loc unde gandul imi zburda zambind, ori de cate ori simt miros de micsunele… senzatie violet, lacrima de tacere in cadere libera peste negura diminetii primei nopti de amor… exista un loc, acolo in sufletul meu, pe care nu pot si nu vreau sa-l uit… si exista un alt loc, real, pe langa care trec in fiecare zi… de cateva zile, locul acela s-a umplut de flori violete de micsunele, de miros proaspat si zumzet de albine, iar mireasma acestui loc real, ma duce cu gandul, in fiecare dimineata, la locul din sufletul meu…

 

Alte duzine gasiti si la ei: psi, mushotoku, carmen pricop, vero, abbibal, anacondele, genoveva, scorpio, dragosteoarba

un loc in inima ta

Posted by on Monday, 27 February, 2012

Titlul face parte din provocarea de luni, propusa de psi… intrucat nu-mi fac loc in inima nimanui, nici inspiratia nu ma batuie, dar mi-am adus aminte de o poezie pe care am citit-o si rascitit-o, inca din momentul aparitie, cunoscand si autorul ei… mi se pare potrivita cu vremea de afara si, de ce nu, cu locul din inima cuiva :)

Din priviri

Femeie, ieşi, în legea mea, afară,
Mi s-a făcut, cumplit, de primavară.
Lasa-ţi zâmbetele şi poartă-mi sâmbetele
Peste sânii tăi goi. Femeie, 
Acoperă-i pe amândoi.
Umblă din umbră! Piei…
Întinse şi moi peste luminile ochilor mei.
Femeie, muzica bătăilor inimii tale
Mi-a făcut clape din pleoape.
Şi, pur şi simplu, nu mai încape.
Femeie, dragostea mârâie
Şi trage de lesă, să scape.
Auzi-o cum sfârâie.
Femeie, creatură parazită,
Mi-ai infestat cultura cu ispită.
Mi-ai răsturnat de pe pereţi martirii
Mi-ai decupat din tatuaje trandafirii
M-ai schilodit, m-ai frânt, m-ai scos din pepeni,
Mi-ai rupt nedelicat pilaştrii ţepeni,
M-ai cocoşat, m-ai schingiuit, m-ai stors
Ca pe un pumn de lână dat la tors.
Femeie, nu sunt piatră, nu sunt lut.
Cu piatra n-o mai luai de la-nceput.
Sunt carne, sunt, şi haina de pe os.
Si slut eram.
Tu m-ai făcut frumos.
Auzi, femeie, ieşi în legea mea afară,
Să te recuceresc a mia oară…

Alexandru Ciochia – 25.09.2008

 

Un loc in inima ta isi pot gasi si ei: psi, virusache, rokssana, scorpio, cita, anacondele, vero

Scrisoare catre Veronica

Posted by on Sunday, 15 January, 2012

Nu cred ca am scris vreodata despre Eminescu… stiu doar ca mi s-a cerut sa recit o poezie la examenul de filozofie, cand eram prin facultate. Stiam cateva poezii ale marelui poet, prozator si jurnalist… se studia din scoala generala, invatasem “Luceafarul” pe dinafara… ba inca de la gradinita invatam poezioare de Mihai Eminescu… Azi il sarbatorim, ca in fiecare an, si am tinut foarte mult sa postez o scrisoare a marelui poet, catre iubita sa Veronica Micle… o scrisoare de dragoste, pe care am gasit-o tiparita pe un ambalaj de ciorapi dres, anul trecut, prin martie… mi-am cumparat acel dres, doar ca avea cea scrisoare tiparita :)… nu mai gasesc ambalajul, desi stiu ca l-am pastrat, dar am cautat scrisoarea aceea.

“Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu – mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea”

Din luna lui Iunie 1882.

 

Pe aceasta tema au mai scris: psi, tibi, flavius

Sfârşit

Posted by on Thursday, 19 March, 2009

Ieri mi-a fost rău toată ziua…poate oboseala, stresul, vremea…Cert este că fiecare avem şi momente “EMO” în viaţă… eu le-am avut azinoapte şi mi le-am exprimat în scris … şi a ieşit asta :)

Timpul a stat , pentru o clipa, în loc.

Afară luna se joacă cu noaptea.
Îmi plouă în suflet,
îmi ninge în gând…
În ceaţa mi-e mintea
ce nu mă lasă să uit
că a fost…că n-a fost
furtună în trup…
Mâinile-mi cad ca de plumb…
mă sufoc…
În genunchi am căzut,
să respir nu mai pot.
Se-nvârte tavanul,
jos e abis…
Aş mai vrea înc-o dat
să mai zbor…
Vreau să te am, să te simt…

Să iubesc nu mai pot…
E sfarşit.


Şi asta este melodia care m-a obsedat.

Muzica salvează viaţa

Posted by on Tuesday, 10 February, 2009

La cererea băiatului meu,am revăzut aseară filmul “Pianistul“…un film care mă emoţioneaza de fiecare dată când îl revăd.

“Filmul “Pianistul” nu este, cum am auzit că s-a spus, filmul despre supravieţuirea prin muzică. Este o cronică la rece a ghetoului varşovian şi, mai mult decât atât, e lupta unui om pentru a rămâne în viaţă. Faptul că e pianist, şi încă unul foarte bun, mi se pare un element mai puţin important. Şi nu e colateral decât până în momentul în care muzica îi salvează practic viaţa, în secvenţa în care, după ce trăieşte câţiva ani fugind dintr-un loc într-altul, într-un oraş tot mai pustiit, e descoperit de un ofiţer german meloman şi îl impresionează până la a-l face să-l lase în viaţă. Tot filmul, adică peste două ore, este pregătirea acestui moment impresionant cu atât mai mult cu cât e redat la rece. Aproape îţi dau lacrimile când vezi figura de înger trist a acestui extraordinar Adrien Brody (un bărbat de o frumuseţe rară), degetele efilate ale pianistului Janusz Olejniczak şi când auzi muzica lui Chopin, care rezumă parcă tot filmul, descărcând nişte energii niciodată până atunci descărcate. Nu e de mirare că şi tehnicienilor le-au dat lacrimile la filmare.
“Pianistul” nu pare să fie un film despre Istorie, despre cine e vinovat şi cine trebuie să plătească. Szpilman şi Polanski ne invită la o poveste despre oameni buni şi oameni răi, prinşi într-un mecanism care le e străin. Fiecare se comportă după cum îi dictează conştiinţa. Este incredibil cum un om ca Szpilman, care şi-a pierdut întreaga familie şi care a trăit la limita morţii câţiva ani după evadarea din lagăr, riscând ori să fie prins, ori să moară de foame, a mai fost capabil, în 1946, adică aproape imediat după ce a ieşit din acest purgatoriu, să nareze evenimentele fără a dori să facă un rechizitoriu. De altfel, sunt multe mărturiile supravieţuitorilor Holocaustului care descriu tragedia la rece. Probabil nici nu poate fi descrisă altfel. Probabil au scris pentru ceilalţi, cu grija detaliului şi a obiectivităţii, pentru ca ceilalti să prevină o repetare a răului.