Posts Tagged Lase

duzina de cuvinte – practica de vaslit

Posted by on Saturday, 9 July, 2011

Nu mai trecusem de multi ani prin zona Lacul Tei. Mi-a placut mult zona aia in studentie. Daca tot am avut ceva treaba prin zona Doamna Ghica, m-am gandit sa trag o tura si pe la lac, sa vad ce mai este. Multe s-au schimbat in 18 ani… in drumul pana la lac, n-am mai gasit nicio cosmelie cu tufe de liliac, inalte cat gardul… s-au demolat, iar in locul lor s-au ridicat cladiri inalte… sau am gresit eu drumul? … In urma cu 18 ani era penurie, in toata zona, pana la lac… Acum drumul era curatat, asfaltat. In apropierea lacului s-a construit un manej, unde am vazut cativa cai frumosi. Toata zona s-a modernizat, de cand n-am mai fost eu acolo. Am ajuns pe marginea lacului si m-am asezat pe banca. Priveam lacul si mi-am adus aminte de primele ore de la “practica de vaslit”, pe care le-am luat pe lacul Tei, prin anul II de facultate. Prima data cand m-am urcat intr-un caiac, in barcuta aia stramta (noroc ca eram foarte slaba), in care trebuia sa sa te fixezi si sa-ti menti echilibrul, cu vaslele alea, prea mari pentru statura mea… imi placea pe lac… imi placea sa privesc in urma barcii. In siaj, frunzele se rostogoleau prin apa si urmau caiacul, vrand parca sa ma prinda din urma. Cu fiecare miscare a corpului, simteam cum barca se rastoarna, daca nu-mi voi mentine echilibrul. Nu mi-era frica, stiam sa inot si nu aveam nevoie de colac sau vesta de salvare.

Practica de vaslit a durat doua saptamani, suficient cat sa ne plictisim, deoarece zilele pareau trase la imprimanta… faceam aceleasi lucruri in fiecare zi:  acelasi traseu, aceiasi colegi, aceleasi lucruri… intr-o zi, hop, ii sclipeste mintea profului si ne lasa sa facem ce vrem in ziua aceea, pentru ca se apropia furtuna si ii era teama sa ne lase pe lac. Ne-am bucurat sa avem o zi fara bataturi in palme, de la vasle, asa ca ne-am oprit la o terasa, sa bem ceva. Baietii ne-au facut cinste cu cola, pentru ca ii ajutasem la teorie. N-a durat mult distractia noastra, ca din senin s-a ivit furtuna, formand vartej de frunze si tot ce intalnea in cale, inclusiv paharele noastre care, in picaj, au umplut masa de licoare maronie si lipicioasa… am asteptat sa se opreasca furtuna, ingramaditi sub o umbrela mare de la terasa, apoi am plecat spre autobuzul 282, pe-o ploaie maruntica.

Unele amintiri ma fac sa zambesc, altele imi storc ceva lacrimi… M-am ridicat de pe banca si, ca si atunci, am plecat catre autobuzul 282, lovind cu piciorul o castana care se rostogolea zgomotos, pe asfaltul fierbinte.

sursa foto

Au si ei cate o duzina: psipsina, papagigli, vero, griska, virusverbalis, scorpio.

duzina de cuvinte – noapte la malul marii

Posted by on Saturday, 2 July, 2011

Era prima vacanta de vara din studentie… fara restante si cu bursa, plus o tabara gratuita la Costinesti. Eram singura absolventa de anul I, care primise o tabara gratuita la Costinesti, restul erau din ani mai mari. Ii cunosteam din facultate, nu avusesem tangente cu ei, asa ca, dupa-amiezele,  ma invarteam mai mult pe la terenurile de tenis si la spectacole, unde intram gratis, avand ceva “pile” la casa de bilete si inchiriat articole sportive, adica un coleg din anul IV, care ma rugase s-o primesc si pe verisoara lui, in pat cu mine, sa nu mai plateasca o camera.

A fost o tabara frumoasa… plaja, inot in mare, discoteca Ring, tenis,  auditii muzicale la biblioteca, spectacole in fiecare seara… Imi aduc aminte, cu mare drag, de o noapte pe malul marii si de un tanar student :)

Ziua fusese caniculara, ca mai toate zilele de iulie, ca doar de-aia i se zice luna lui cuptor… Nu mai aveam chef de plaja, asa ca m-am hotarat sa lenevesc pe o banca, la umbra copacilor… Putin mai tarziu, zaresc un tanar, dragut, indreptandu-se, zambind, spre mine… Il cunosteam din vedere, era prieten cu “pila” mea… M-a salutat si fara sa ceara voie s-a asezat langa mine, pe banca. Mi-a intins mana si s-a prezentat… il chema George. Am tacut amandoi privind cateva vrabiute cum ciuguleau un miez de paine. Din cand in cand faceam cate un schimb de priviri, apoi intorceam capul in directia in care privea celalalt… intr-un pom, un cuib de pasari, atarna ca o lustra, leganandu-se in adierea brizei. Usor, usor, am inceput o conversatie… am aflat ca era student la stomatologie si locuia si studia in Timisoara. Parea un baiat linistit si cu bun simt. Am stat pe banca ore in sir, povestind nimicuri… Spre amurg, am plecat la o plimbare pe malul marii. Incepuse sa se lase intunericul. Ne-am asezat pe plaja, undeva departe, intr-o zona neamenajata. Luna se ridica din mare, mare si stralucitoare ca un cristal, frumos slefuit… Stam pe plaja lipiti unul de celalalt, sa ne incalzim. Se facuse frig, dar nu ne induram sa plecam de pe plaja. Am adunat cateva crengi uscate, aduse de valuri, cine stie de prin ce padure, adunate de Dunarea si abandonate in mare. Am facut un foc micut, cat sa ne incalzim picioarele desculte… M-a luat in brate si a inceput sa-mi vorbeasca despre o carte, pe care o citise in copilarie… o poveste cu un unicorn ce se-ntrupa din spuma valurilor marii(nu mai stiu exact cum era povestea)… priveam limbile de foc care se inaltau spre cerul instelat pana si-au dat suflarea si au ramas doar taciuni rosiatici care ardeau mocnit… pana ce s-au transformat in cenusa… am mai auzit, o vreme, marea ca o soapta si… am adormit. Ne-am trezit la rasaritul soarelui, ne-am privit in ochi si ne-am zambit… ne-am intors in tabara, tinandu-ne de mana… George pleca, chiar in acea dimineata, la Timisoara… n-am apucat sa facem schimb de numere de telefon, nici sa ne luam ramas bun… nici macar nu stiu care ii era numele de famile, dar mi-a oferit ce-a mai frumoasa noapte la malul marii… nisip, valuri, luna plina oglindita in mare, focul,  o imbratisare si  poveste lui :)

Au mai scris “duzina de cuvinte”: psipsina, scorpio, papagigli, vero

Muzica salvează viaţa

Posted by on Tuesday, 10 February, 2009

La cererea băiatului meu,am revăzut aseară filmul “Pianistul“…un film care mă emoţioneaza de fiecare dată când îl revăd.

“Filmul “Pianistul” nu este, cum am auzit că s-a spus, filmul despre supravieţuirea prin muzică. Este o cronică la rece a ghetoului varşovian şi, mai mult decât atât, e lupta unui om pentru a rămâne în viaţă. Faptul că e pianist, şi încă unul foarte bun, mi se pare un element mai puţin important. Şi nu e colateral decât până în momentul în care muzica îi salvează practic viaţa, în secvenţa în care, după ce trăieşte câţiva ani fugind dintr-un loc într-altul, într-un oraş tot mai pustiit, e descoperit de un ofiţer german meloman şi îl impresionează până la a-l face să-l lase în viaţă. Tot filmul, adică peste două ore, este pregătirea acestui moment impresionant cu atât mai mult cu cât e redat la rece. Aproape îţi dau lacrimile când vezi figura de înger trist a acestui extraordinar Adrien Brody (un bărbat de o frumuseţe rară), degetele efilate ale pianistului Janusz Olejniczak şi când auzi muzica lui Chopin, care rezumă parcă tot filmul, descărcând nişte energii niciodată până atunci descărcate. Nu e de mirare că şi tehnicienilor le-au dat lacrimile la filmare.
“Pianistul” nu pare să fie un film despre Istorie, despre cine e vinovat şi cine trebuie să plătească. Szpilman şi Polanski ne invită la o poveste despre oameni buni şi oameni răi, prinşi într-un mecanism care le e străin. Fiecare se comportă după cum îi dictează conştiinţa. Este incredibil cum un om ca Szpilman, care şi-a pierdut întreaga familie şi care a trăit la limita morţii câţiva ani după evadarea din lagăr, riscând ori să fie prins, ori să moară de foame, a mai fost capabil, în 1946, adică aproape imediat după ce a ieşit din acest purgatoriu, să nareze evenimentele fără a dori să facă un rechizitoriu. De altfel, sunt multe mărturiile supravieţuitorilor Holocaustului care descriu tragedia la rece. Probabil nici nu poate fi descrisă altfel. Probabil au scris pentru ceilalţi, cu grija detaliului şi a obiectivităţii, pentru ca ceilalti să prevină o repetare a răului.