Posts Tagged Gasi

cuvinte din trecut – viata ca un joc

Posted by on Sunday, 2 October, 2011

Azi voi reposta doua posturi din trecut, pentru ca au legatura una cu cealalta… Dupa cum v-am obisnuit, acesta este un joc pornit de la Tiberiu, inventat pentru ca noii cititori sa poata citi ce-am scris in trecut ( nu se apuca nimeni sa ia tot blogul la citit, cu exceptia mea si a cititorilor mei).

Prima postare:

VISUL PUZZLE

Thursday, 14 January, 2010

 Mi-am adus aminte de un vis. Am renuntat la el, insa azi mi-am adus aminte si ma obsedeaza.Era un barbat,un barbat pe care eu il cunosc, ne cunoastem. Imi spunea ca: “atunci cand vei gasi ultimele piese dintr-un puzzle, deabia atunci vei fi o femeie implinita”.

Am inceput sa fac puzzle-ul, in vis. Barbatul imi spunea:
“Formeaza privirea, apoi zambetul, comunicarea, atingerea, imbratisarea, sarutul… iar de aici in colo trebuie sa gasesti singura piesele…”
N-am gasit nicio piesa, dar nici n-am cautat-o, am renuntat din start. Dar de azi o sa incerc sa caut si ultima piesa din acest puzzle, pentru ca existenta mea este un puzzle. Ma gandesc ca toata viata mea, ca si a celor din jurul meu, este un joc de puzzle… sau mai multe jocuri, in perioade diferite ale vietii. Pentru ca viata e compusa din dorinte, vise, aspiratii, planuri, obiective… Desi foarte rar imi fac planuri si stabilesc obiective (inafara celor de la scoala care sunt obligatorii si pe hartie), in viata mea reusesc totusi sa am o viziune de ansamblu, sa observ si sa ratin detaliile fiecarei “piese” pe care trebuie s-o asez la locul ei in puzzle-ul vietii. Uneori stau ani intregi si nu reusesc sa fac nici o schimbare, nu gasesc “piesa” potrivita sau nu incerc s-o caut. Alteori iau jocul prea in serios si ma incapatanez sa potrivesc piesele acolo unde nu le e locul. De multe ori ma supar ca nu se potriveste piesa, pentru ca in mintea mea ramane o singura imagine, dar pierd un detaliu. Uneori, un puzzle din viata mea, este o dorinta neimplinita. Si pentru ca acest puzzle nu imi iese, nu trec mai departe, ma incapatanez sa aleg piesele nepotrivite sau, de cele mai multe ori, renunt. Renunt la vise, la dorinte, la relatii… stric puzzle-ul. Insa, o data ce am potrivit si ultima piesa dintr-un puzzle, imi asum si responsabilitatile pentru alegerile pe care le fac, iar aceste vise si dorinte devin realitate.
Deci, de azi incep sa termin puzzle-ul din vis, desi stiu ca imi va lua foarte mult… sau, poate, piesele imi sunt la indemana dar nu-mi dau seama care.

 

A doua postare:

LEGO

Wednesday, 10 February, 2010

 Zilele trecute, neavand ce face, in vacanta prelungita, datorata “codului portocaliu”, m-am apucat sa fac ordine prin lucrurile nefolositoare din casa. Printre jucariile fiului meu, abandonate din cauza varstei, am dat peste un joc LEGO, nefolosit…culmea. Probabil l-a primit la o varsta destul de mica ca sa-l poata folosi, caci pe cutie scria “6-10 ages”, iar piesele erau destul de mici si multe, ca sa poata construi ceva la o varsta mica. Asa ca, din lipsa de ocupatie, m-am apucat sa fac sa fac LEGO, dupa imaginile din “prospect”. Mi-a luat cam o ora, dar am reusit sa construiesc o masina, remorca pentru ambarcatiune si ambarcatiunea. Mi-au mai ramas cateva piese, carora nu le-am gasit locul.

De obicei nu am rabdare sa fac o munca migaloasa, dar de data asta mi-a placut, chiar daca nu mi se potriveau de fiecare data piesele.
Nu de mult spuneam ca viata este un joc de puzzle. Morena m-a “tras de urechi” intr-un comentariu la acea postare, iar eu i-am dat dreptate.
Revin la ce-am zis, la viziunea mea despre viata… Da, vedeam viata ca pe un joc de puzzle, unde trebuia sa asez piesele astfel incat sa intregesc o imagine. O imagine pe care deja o aveam conturata despre viata? Aveam oare un model? Oare stim exact ce piese ne sunt necesare pentru a intregi tabloul? Nu! Fireste ca nu putem sti dinainte.
In timp ce ma jucam cu LEGO, ma gandeam ca viata este exact ca un joc de LEGO, nu ca un puzzle. Pentru ca, oricand poti schimba sau inlocui o piesa, astfel incat sa realizezi altceva. Oricand poti schimba cursul vietii… Da, stiu, veti spune ca exista destin sau:”ce ti-e scris, in frunte ti-e pus”… dar exista si varianta “cum iti asterni asa vei dormi”, ceea ce mi se pare foarte adevarat.
De ce mi-am schimbat obtiunea din puzzle in LEGO? E simplu. Viata mea nu are un model dinainte stabilit. In viata mea, tot timpul, eu am ales. Eu am adaugat “piesele”, tot eu am eliminat “piese”. Fiecare facem lucrul asta. Alegi la un moment dat sa ai un partener de viata, atunci adaugi o “piesa”… vrei un copil, doi, trei… mai adaugi niste “piese”…vrei casa, masina, iar adaugi piese. Schimbi masina, casa…inlocuiesti pisele cu altele mai mari, mai colorate… Divortezi, elimini o “piesa” sau o inlocuiesti cu alta, daca te recasatoresti. Moare cineva drag…mai elimin o piesa si ceva se mai schimba in viata ta… Exemple sunt multe, pentru ca toate jocurile sunt inventate de oameni, dupa experientele traite… Or fi existand jocuri inainte de oameni?

 

si-au adus aminte de trecut: tibi, psi,  lotusulldagatha

 

sfarsit

Posted by on Saturday, 20 August, 2011

Macar de-ai fi incercat sa ma-ntelegi…de-ai fi facut un minim efort si m-ai fi ascultat… macar de-ai fi avut rabdare… azi totu-i pierdut, chiar daca nu-i uitat, dar e pierdut… stii cum e? ca atunci cand te trezezesti dintr-un vis frumos, intr-un desert pustiu sau in ceata, si nu stii incotro s-o iei si te sufoci… dar orice inceput are si sfarsit… nu ma cauta, nu ma vei gasi… azi s-a sfarsit!

O carte pe luna- “Omul care râde”

Posted by on Tuesday, 3 March, 2009

Cu trei săptămâni în urmă, căutând ceva de citit, am dat peste cartea “Omul care râde” de Victor Hugo. Uitasem de existenţa ei… uitasem că am cărţi cumpărate şi necitite… şi pentru că am deprins un obicei (din familie) de a-mi nota la începutul cărţii, data când am achiziţionat-o, am constat că era de aproape 2 ani în bibliotecă (28.05.2007), iar eu am continuat să cumpăr alte cărţi… aşa că, în urmă cu trei săptămâni, m-am apucat s-o citesc… Am purtat-o după mine, citind doar în orele libere  de la şcoală şi, uneori, seara înainte de culcare… Ar trebui să-mi fac mai mult timp pentru citit.
d9e4b54f36916f83b356fe6e5d54d5a7
,,Omul care rade”
E povestea unui copil al cărui chip a fost mutilat pentru a nu mai putea fi recunoscut. Această practică era întâlnită în istoria vechilor monarhii şi folosită de regi prin intermediul unor executanţi obscuri, bandele de ,,comprachos” în scopul îndepărtării unor rivali incomozi. În acele vremuri, Lordul Clancharlie moare în exil, după ce refuzase să renunţe la convingerile sale republicane. Fiul şi moştenitorul acestui om considerat rebel de către regii restauraţiei trebuia şi el să dispară din orizontul politicii engleze.”Şi metoda cea mai a fost aceea a vânzării lui unei bande de comprachos care i-au pus pe faţă, din primii ani ai vietii, pecetea grotească, monstruoasă a râsului perpetuu.” Părăsit, în goana lor de această bandă, copilul va găsi în braţele unei femei moarte o fetiţă… Ocrotind-o de iarna năprasnică în propriile haine, băiatul va ajunge la cabana ,, filosofului vagabond Ursus” . ,,Aici, Gwynplaine şi Dea, fetiţa oarbă vor gasi adăpostul pe care o lume întregă li l-a refuzat” . Cei doi se vor îndrăgosti. Traiul linistit le este însă întrerupt de un fapt neaşteptat. Gwynplaine este recunoscut ca fiind Lordul Fermain Clancharlie şi aruncat în mijlocul societăţii înalte engleze, fascinantă dar viciată în interior. Regina e cea care se foloseşte de Gwynplaine pentru a se răzbuna pe frumoasa Josiane, sora sa nelegitimă, unindu-i pe cei doi, frumoasa şi mutilatul prin căsătorie.O poveste plină de intrigă dar mai ales sensibilitate, un subiect care te ,,prinde” şi istoria acestui “decăzut” fac din “Omul care râde” o carte ce merită citită.