Posts Tagged Erau

cuvinte din trecut – norii

Posted by on Sunday, 21 August, 2011

Norii

Wednesday, January 28th, 2009

Întotdeauna m-au fascinat norii, formele lor, mişcarea lor… Când eram copil şi aveam mult timp liber, îmi imaginam tot felul de poveşti privind norii şi îmi doream să trăiesc acolo sus, deşi am rău de înaltime.

Aveam 4 ani când parinţii mei s-au mutat din Braşov în Alexandria şi ne-au adus şi pe noi, pe mine si pe sora mea, de la ţară. Era pentru prima oară când vedeam un apartament de bloc, cu baie, cu balcon la etajul 3… mi-era frică, dar totodată mă fascina balconul, pentru că eram mai aproape de cer, vedeam norii mai bine…

Dupa un an, la scara vecina s-a mutat o familie, colegi cu parinţii mei, care aveau 2 copii, un băiat mare de 14 ani și o fată de-o seamă cu sora mea, adică mai mare cu un an ca mine… pe fată o chema Natalia, iar parinții o strigau “Natalița”. Nu îmi plăcea de ea, era foarte urâtă, osoasă, cu părul blond-şaten şi aspru ca de capră, avea tenul alb și cu mulţi pistrui și un nas borcănat… era răutacioasă şi egoistă… Într-o dupăamiază de vară, ne jucam împreună , cu păpuşile, în spatele blocului pe preş…pe cer erau nişte nori frumoşi, ca nişte prinţi şi prinţese, castele, iar eu mă apuc şi povestesc despre pasiunea mea pentru nori şi începem să ne imaginăm tot felul de forme şi creaturi cu ochii aţintiţi spre cer… de atunci a început să mă intereseze “Nataliţa”, pentru că mi-a spus secretul ei, mi-a zis că ea are “o bucată de nor” acasă, pe care o ţine într-o cutie de metal…degeaba am insistat, cu lacrimi în ochi să mi-o arate şi mie, a gasit multe scuze: că nu are cheie, că n-o lasă mama ei să ne arate și nouă… M-am dus acasă plângând şi spunând că vreau şi eu o bucată de nor cum are Natalia… maică-mea a început să-mi explice ce sunt norii şi că nu se poate să iei o bucată de nor, că Natalia m-a minţit doar ca s-o bag în seamă şi să mă joc cu ea… dar eu tot credeam că Natalia are o bucată de nor, iar bucaţica aia trebuie să fie moale, umedă şi să miroasă a ploaie… nu mă mai jucam cu Natalia, deşi ea venea tot timpul să mă amăgească zicându-mi: “dacă te joci cu mine poate îţi arăt bucățica de nor”… Ştiam că mă minte, ştiam că nu mi-o va arăta niciodată, dar n-o credeam că bucăţica aceea de nor e dulce, asta nu puteam să cred.

Vacanţele de vară mi le petreceam la ţara, la bunicii din partea mamei. Acolo puteam privi cerul cât e ziulica de mare şi pe la 6 ani începusem deja să le spun bunicilor când o să plouă… aveam semnele mele… erau nori trecători, care nu prevesteau ploaia, din care eu îmi cream poveşti, erau nori care îmi aduceau în nari miros de ploaie şi atunci ploua (am simţul olfactiv foarte bine dezvoltat).

Îmi aduc aminte, cred că aveam 7 ani, eram la ţară, stam cu mamaia în curte pe un preş, ea cosea ceva , iar eu priveam norii şi deodată îi zic:

-O să vină ploaia, ploaie de-aia care umple şanţurile… ne laşi să alergăm prin şanţuri după ce se opreşte?

Mamaia s-a oprit din cusut, s-a uitat pe cer şi mirată m-a întrebat:

-De unde ştii c-o să vina “ploaia care umple şanţurile”?(este vorba de ploaie torenţială)

-Păi miroase a ploaie şi a pământ ud… şi uite acolo la casa din faţă… vezi “carul cu boi”?

-Ce car cu boi vezi tu copilă?

-Carul ăla… înainte să vină “ploaia care umple şanţurile”, acolo sub streaşina casei se “pictează” aşa cu apă un car cu boi, uită-te mai bine să vezi (era imaginaţia mea, dar şi acum văd cu ochii minţii “carul cu boi”). Se uită mamaia, nu ştiu dacă vedea ce văd eu, dar mă aproba căci în următoarele minute începea ploaia…”ploaia care umplea şanţurile”.

… si melodia asta mi-a venit în minte uitandu-mă spre cer :)

“cuvinte din trecut” au scris si ei: dagatha, psipsina, tiberiu, incertitudini, vero, lotusull, valentina, andres

in sfarsit ploua

Posted by on Sunday, 17 July, 2011

sursa foto

Vacantele de vara mi le petreceam la tara, la bunicii din partea mamei… acolo puteam privi cerul cat e ziulica de mare, pentru ca intotdeauna am fost fascinata de nori… pe la 6 ani incepusem deja sa le spun bunicilor cand o sa ploua… aveam semnele mele… erau nori trecatori, care nu prevesteau ploaia, din care eu imi cream povesti, erau nori care imi aduceau in nari miros de ploaie si atunci ploua(am simtul olfactiv foarte bine dezvoltat).
Imi aduc aminte (cred ca aveam 7 ani), eram la tara, stam cu mamaia in curte pe un pres, la umbra salcamilor…ea cosea ceva , iar eu priveam norii, printre frunzele copacilor si deodata ii zic:
-O sa vina ploaia… ploaie de-aia care umple santurile… ne lasi sa alergam prin santuri si pe sosea?
Mamaia s-a oprit din cusut, s-a uitat pe cer si, mirata, m-a intrebat:
-De unde stii c-o sa vina “ploaia care umple santurile”?(este vorba de ploaie torentiala)
-Pai miroase a ploaie si a pamant ud… si uite acolo la casa din fata…vezi “carul cu boi”?
-Ce car cu boi vezi tu copila?
-Carul ala…inainte sa vina “ploaia care umple santurile”, acolo sub streasina casei se “picteaza” asa cu apa un car cu boi, uita-te mai bine sa vezi(era imaginatia mea,dar si acum vad cu ochii mintii “carul cu boi”). Se uita mamaia, nu stiu daca vedea ce vad eu, dar ma aproba caci in urmatoarele minute incepea ploaia…”ploaia care umplea santurile”… iar eu o zbugesc la fuga in talpile goale, pe asfaltul aburind… Ridic fata catre cer si deschid gura larg sa-mi picure ploaia, sa-i simt gustul de pamant si metal si gri (la mine gustul are miros si culoare :) )… Apa imi curge siroaie pe fata, pe gat, pe spate, dandu-mi fiori placuti… imi prind poalele rochitei cu o mana si o rup la fuga prin santul plin cu apa de ploaie, chiuind de bucurie, fara nici o grija, uitandu-ma in urma mea cum se formeaza valuri… Apa e calda si simt sub talpi pamantul moale si cleios, cum intra printre degete…

Azi, in sfarit, a plouat. Am stat la fereastra si-am privit stropii mari si repezi care se spargeau de asfalt… Imi ardeau talpile sa ies afara in ploaie si sa trag o fuga ca in copilarie… sa stau cu gura cascata catre cer si sa simt gustul ploii… am ramas tintuita la fereastra cu un zambet pe fata… ploaia imi face bine, ma linistesate, ma elibereaza, ma protejeaza, ma fascineaza… E ca un balsam pentru sufletul meu. :)

O carte pe lună- “Defăimarea lui Paganini”

Posted by on Thursday, 2 April, 2009

Luna aceasta vă recomand să citiţi “Defăimarea lui Paganini”- A. Vinogradov…Eu am citit-o în urmă cu 20 ani (este datată de mine în interiorul coperţii 31.05.1989, data achiziţiei)  şi am recitit-o de curând… Dacă v-am stârnit interesul, cu ce veţi citi mai jos, vă urez lectură plăcută!

Nu cred că se mai găseşte în librarii, dar se poate achiziţiona prin anticariatele online.

18122977-1-215_3002

“O carte care prezintă defăimarea de mic copil a geniului viorii: Niccolo Paganini. Cele dintâi sunete, înainte de vioară le-a dat la naşterea lui, într-o casă sărăcăcioasă din Geneva(1782) . După ce i-a descoperit talentul, tatăl micului geniu l-a plimbat prin câteva oraşe din apropierea Genevei cu scopul susţinerii unor concerte. Cu toate că sumele încasate erau de respectat, viaţa lui Paganini nu era roz deloc. Capul familiei pierdea banii la jocuri de noroc iar mânia şi-o vărsa pe nevinovatul şi firavul Niccolo. După concerte ziarele vuiau de zvonuri cum că muzica lui Paganini are legătură cu maleficul iar cel ce manuia arcuşul era diavolul în persoană. Invidia şi teama de a nu-şi pierde caştigurile i-au mânat pe mulţi alţi violonişti să-i stea împotrivă şi să umple presa de zvonuri neadevărate. Ajuns matur, Paganini era o adevărată spaimă pentru violoniştii vremii. Vioara lui scotea nişte sunete ce împietrea auditoriul şi ca reacţie cei mai mulţi îşi făceau semnul crucii. Concertele prin oraşele Italiei adunau sute de oameni dar faima nu parea să rămână favorabilă lui Paganini. În oraşele în care urma să concerteze Paganini găsea afişe care anunţau amânarea evenimentului. Alte afişe îl înfatişau în spatele unor gratii conform zvonului că el ar fi un fost ocnaş ce şi-a ucis nevasta iar ca să scape de captivitate şi-ar fi vândul sufletul necuratului. Ahtiaţi după venituri grase, redactorii ziarelor de atunci anunţau fară jenă,  periodic, moartea celebrului violonist. De fiecare dată, Paganini, trimitea scrisori de dezminţire care erau sau nu acceptate şi publicate. Cu toate că  era de o urâţenie absolută, deseori asemănat unei maimuţe, Paganini îşi găsi totuşi o iubită frumoasă  care urma apoi să-i aducă pe lume unicul său fiu.
O inovaţie adusă viorii a provocat controverse. Paganini prelungise arcuşul şi înlocuise coardele de vioară cu cele de violoncel. În continuare zeci de concerte Îl purtau prin Italia fascinând atât cunoscatorii de muzica cât şi oameni simpli, ai potcoavei, prin muzica însufleţită ce o năştea vioara lui. Tot mai mulţi oameni cu influenţă conduceau din umbră întregul mecanism al nimicirii lui Paganini.  Aşa a ajuns violonistul să fie tratat de nişte medici care în loc să-i îmbunătăţească starea de sănătate i-o agravau dandu-i fel de fel de otravuri. Sănătatea şubrezită părea să nu-l oprească din actul creaţiei iar simţămintele le imprima mereu pe portativ ca mai apoi să le interpreteze într-un stil năucitor. Papalitatea nu era nici ea de partea gigantului viorii. Pentru că nu vroia să cânte în biserici precum ceilalţi violonişti, Biserica a început şi ea să fie părtaşă la destrămarea vieţii lui Paganini.  Această faptă îl punea pe Paganini într-o şi mai mare vrăşmăşie faţă de cele sfinte. S-a ajuns acolo încât, la moartea lui (1840) să nu vrea nici un preot să-i oficieze funerarile iar un ordin de sus obliga oamenii ţării să nu lase ca trupul neînsufleţit să fie înmormântat pe pământul Italiei. Aşa sicriul de zinc a fost ţinut pe o insulă iar apoi, timp de câţiva ani, a tot fost coborât şi ridicat din întunericul pământului. Abia dupa 56 de ani Achillo Paganini, fiul său, a reuşit să-i găasească un loc de-a dreptu` pe veci.
O carte care nu te atrage prin tehnica narativă ci prin subiectul tratat şi interesul pentru cunoaşterea vieţii marelui artist.”

Sursa: Yahoo 360, Andrei


De ce?

Posted by on Sunday, 22 March, 2009

Ieri am văzut un sinucigaş… îşi tăiase venele la mâna stângă, în zona Rosetti… a fost urmărit, până la Universitate, de un domn care a anunţat salvarea şi a încercat să-i dea primul ajutor… Erau urme de sânge şi în pasaj, aşa am ajuns şi eu în faţă sinucigaşului, care era în spasme, întins pe o bancă… lângă el era un tub cu ceva prafuri, iar din buzunar i-a căzut , în balta de sânge care se formase, un briceag… Am întarziat doar 2 minute lănga el… era un baiat la vreo 22-25 ani… ce l-o fi împins să-şi ia viaţa?… Salvarea a venit imediat… Am plecat unde aveam treabă, cu gândul la tânărul sinucigaş, pe urma picaturilor de sânge… mi-au dat şi lacrimile sau era din cauza vântului?… nu mai ştiu… Sper ca băiatul să fi fost salvat şi să-şi dea seama ce greşeală a făcut.
Mergând mai departe, mi-am amintit ceva din trecut, de care n-aş fi vrut să-mi mai amintesc.
În urmă cu 17 ani, prin1992, eram studentă, anul I… stam în cămin. Prin semestrul II, ne-au desfiinţat duşurile de pe paliere şi a trebuit să folosim duşurile din subsol… De atunci am început să am un coşmar (recunosc că mi-e frică de subsoluri)… visam că cineva s-a spânzurat în subsol, la duş… visam asta în fiecare noapte aproape…
Înainte de Paşti am mers acasă, le-am spus şi mamei şi sorei… au luat-o drept o nebunie de-a mea… dar coşmarul (devenise deja obsesie) a continuat să mă chinuie.
Eram în luna mai, cumva la începutul lunii, nu mai ştiu exact… Am jucat tenis cu Alexandru, de dimineaţa pe la 7.00 până pe la 11.00, apoi ne-am dus să ne odihnim… Pentru restul zilei aveam program separat. Eu am ales să plec la ştrand, era foarte cald şi ştrandul se deschisese de la 1 mai. Am plecat la ştrand pe la 14.00 cu doi colegi, cu maşina unuia dintre ei… N-am stat foarte mult la plajă, n-am avut stare… Pe la 15.00, am început să mă agit… o stare de nelinişte m-a cuprins, m-am îmbrăcat să plec, n-am mai aşteptat colegii, am plecat cu tramvaiul… trebuia să ajung repede la cămin, simţeam că mă sufoc.
Am ajuns la camin… Era linişte, prea multă linişte, ca o apăsare… Am intrat în cameră, am făcut câţiva paşi, apoi am auzit un ţipăt sfâşietor, de undeva de la etajul superior… Am ieşit în fugă din cameră, la fel au făcut şi alţii din alte camere… Pe lângă noi a trecut poliţia, în mare grabă…Am aflat că Nicoleta s-a spânzurat în camera unei colege… Nicoleta, o colegă din anul III, cu care mă întâlneam numai la duş… Am fugit pe scări cu răsuflarea tăiată. Am vrut să intru s-o văd, dar poliţia nu-mi dădea voie.
-Domnişoară, nu e voie să intraţi până nu luăm amprente!
-Dar trebuie… trebuie neapărat s-o văd…
-Nu  întelegi că nu ai voie?
-Trebuie s-o văd…să scap de obsesie…
La insistenţele colegei mele de cameră, care le-a explicat că am un coşmar de ceva vreme, m-au lăsat să mă uit din uşă… Am văzut-o, era îmbrăcată în alb, fustă lungă şi bluză albe, desculţă… era spânzurată de o ţeavă cu un cearceaf, lângă fereastră… capul ii era plecat într-o parte, era palidă… parcă dormea cu un zâmbet pe buze…Mi-a atras atenţia cercelul din urechea stângă, care strălucea în lumina de la geam… Mi-a rămas în minte doar cercelul ei din urechea stângă, singurul care părea că are o sclipire de viaţă.
Mi-a fost greu, o perioadă, să mă obişnuiesc, cu gândul, că n-o voi mai întâlni pe Nicoleta la duş… în schimb coşmarul, obsesia au dispărut…
Sinucigaşul de ieri mi-a adus aminte de Nicoleta… nu ştiu nici acum ce a determinat-o să facă acel pas…DE CE?

Viaţa e frumoasă şi merită trăită atât cât îţi este dată!

Şi uite cum văd eu viaţa frumoasă…aşa cum o prezinta Igor Krutoi :)