Posts Tagged Cred

La multi ani, copile!

Posted by on Monday, 25 July, 2011

Oricat mi-ar fi de greu, trebuie sa accept ca a crescut mare si ca usor, usor isi ia zborul de langa mine. Mi-a fost destul de greu sa-l stiu plecat fara mine la mare… si parca se casca un gol in sufletul meu, cand stiu ca, deacum in colo tot asa va fi… dar viata isi urmeaza cursul, copiii cresc si se indeparteaza de parinti, parintii sufera stiind ca nu-i mai au aproape pe copii…
Azi e ziua lui, implineste 17 ani… nu stiu cum au trecut anii astia, dar mi-aduc aminte, cu lacrimi in ochi, de el mic… de momentul cand l-am tinut prima data in brate si l-am desfasat sa vad daca este intreg… de primul zambet, primul gangurit, primii pasi, primele cuvinte… prima iubire si prima dezamagire…
La multi ani, copilul meu drag! Sa cresti mare in ochii lumii si sa ai minte suficient de multa, sa ajungi departe, acolo unde iti doresti!

Am pus poze cu aceeasi fata, prietena lui din copilarie… prima iubire si prima dezamagire (prima iubire pe la 4 ani, prima dezamagire pe la 5 ani), acum cei mai buni prieteni. Au crescut impreuna inca de cand erau in pampers si cred ca vor ramane prieteni toata viata :)

Radu si Sonia

duzina de cuvinte – dor

Posted by on Saturday, 16 July, 2011


De cateva zile mi s-a facut dor de un loc… un loc unde am ajuns doar de trei ori in viata mea si unde nu cred ca voi mai ajunge vreodata (cine stie)… la casa parinteasca a tatalui meu, undeva in judetul Galati, comuna Radesti (nu stiu daca era comuna sau sat)
Cred ca aveam 4 ani cand am fost prima data acolo (poate am fost si cand eram mult mai mica, dar nu stiu eu), apoi am mai ajuns pe la 6 ani, iar ultima data am fost acolo, cand aveam 18 ani. Ultima data am stat doua zile, nu-mi aduc aminte foarte multe, dar am amintiri de la 4 si 6 ani, care sunt inca vii in mintea mea.
Mergeam cu trenul personal de la Galati pana la… nu stiu cum se numeste gara unde coboram, era alt sat: Docaneasa sau Balabanesti?… in fine, stiu ca era mult de mers. De la gara o luam peste un camp verde plin cu maci si albastrele… ici colo cate o papadie isi scutura puful la prima adiere de vant. La litiera padurii curgea un rau… mama spunea ca acel rau curge in “amonte”. La inceput n-am inteles cum vine treaba cu “amontele”, pentru ca oricum nu stiam cum trebuie sa curga un rau, stiam doar ca trebuie sa curga si atat, dar imi placea cum suna cuvatul :)… dupa ce treceam podul, drumul o taia in padure, iar cararea care ducea catre padure era impanzita, pe margini de stupi, pe unde trebuia sa trecem cu mare atentie si in mare graba, ca nu cumva sa ne incaiere albinele. Cand ajungeam in padure, deja eram intr-o alta lume… era racoare, umbra si triluri pe pasari… mirosea a proaspat, a tamaie si smirna ( de la tataie stiam de smirna, fiind tarcovnic la biserica, imi povestea despre tamaie si smirna, ce inseamna fiecare… despre smirna imi spusese ca este “jertfa naturii, adusa lui Dumnezeu prin omul dreptcredincios” sau ca este “simbolul cuminteniei si intelepciunii”, de aici si expresiile: “ sa stai cuminte smirna” sau “ a tacut smirna” :)
Traversam padurea cu ceva emotii, caci in drumul nostru puteam intalni mistreti (intr-o zi, la plecarea de acolo, ne-a tait calea o scroafa cu purcelusi dupa ea). La capatul padurii se intindea satul. Trebuia sa urcam o panta cu pamant nisipos, pana la casa bunicilor. Casa era pe deal, iar de acolo se vedea tot satul. In curte erau trei case: o casa mica, cu o singura camera, in care locuia mamuta (asa ii ziceam noi mamaiei din partea tatului), mai era o casa mica, care era bucataria de vara, dar avea si pat acolo, iar dincolo de un gard care despartea curtea, era o casa mare, cu mai multe camere inalte si vopsite in verde, cu o gradina mare in care erau legume, flori si pomi fructiferi (imi aduc aminte de gutui, care faceau niste gutui mari, galbene si zemoase, dulci acrisoare), iar langa casa erau doau tufe de iasomie, de o parte si de alta a scarilor. In casa aia mare locuia sora cea mare a tatalui meu, cu familia ei… nu mai stiu cati copii avea, imi aduc aminte doar de trei baieti, verisori primari, care erau la vremea aceea acasa, fiind apropiati de varsta cu mine.
Nu aveam niciun prieten la Radesti, asa cum aveam la bunicii din partea mamei, unde mergeam in fiecare vacanta, dar nici nu aveam vreo nevoie… Verisorii mei, desi erau in vacanta, aveau de munca, ca asa este la tara… Li se da munci usoare, cum ar fi insiratul tutunului, pentru ca din asta isi castigau existenta: plantau tutun, il culegeau, il insirau si uscau la streasina casei, apoi il vindeau… Eram fascinata cum, verisorii mei, insirau tutun pe niste sfori, cu un ac mare din sarma, strapungeau mijlocul frunzei, pe nervura aia groasa din mijloc, apoi conduceau cu mana frunza, pe ata de canepa, avand grija sa n-o rupa… Eram fascinata cu cata indemanare si rapiditate faceau ei lucrul asta, iar eu deabia reuseam sa insir o frunza cand ei deja insirau 7-8, fara sa le rupa, caci m-au invatat si pe mine sa insit tutun :)… e drept ca dupa asa munca ramaneau si urme, pe termen destul de lung: degetele erau maro dar imi placea mirosul amar al frunzelor de tutun… imi mai placea sa merg in vale la cismea, de unde lua toata lumea din sat apa. Era o cismea cu apa de ivor, cu un jgheab mare si tubulatura mereu varuite si curate. Acolo am cunoscut-o pe Misandra, o fetita blonda, cu parul strans in doua cozi groase, cu ochii albastri, gura mica si rosie si multi pistrui pe fata… locuia putin mai la vale de casa bunicilor mei… Avea in curte un cais mare, care facea niste caise rosiatice, mari cat palma (nicaieri n-am vazut caise asa mari), iar de o creanga a caisului sta atarnat un scranciob(acolo am auzit pentru prima data ca leaganul e un scranciob si am incercat sa-mi explic cuvantul… explicatia a fost: scranciob vine de la scancet, pentru ca atunci cand un bebelus scnaceste, trebuie sa-l legeni ca sa se linisteasca)…
Azi mi-e foarte dor de locul ala si imi pare rau ca nu am nicio poza cu casa, cu curtea, cu privelistea de acolo de sus, din varful dealului… cu cismeaua din vale…mi-e dor de rochita bleu, pe care era brodat un copil care tinea in mana trei baloane colorate diferit… rochita care mi-a fost tare draga si pe care am purtat-o pana atunci, la Radesti, pentru ca acolo si-a gasit si “sfarsitul”, intr-o dupa amiaza, in vizita la niste rude, in incercarea de a muta un scaun proaspat vopsit maro, cand mi-am patat poalele rochitei cu vopsea si ceva dulceata de cirese pe piept… Mi-e dor de padurea cu miros de proaspat, de raul care curgea in amonte , de campul verde impanzit cu maci si albastrele, pe care am vazut primul curcubeu… cel mai frumos curcubeu, mare, rotat cat era campul de lat…

Si ei detin aceeasi duzina de cuvinte, dar in alt stil :) : psipsina, papagigli, scorpio, virusverbalis, valentina, alberto, vero,eclipsa de marte, dagatha, lotusull, redsky2010

O carte pe lună- “Defăimarea lui Paganini”

Posted by on Thursday, 2 April, 2009

Luna aceasta vă recomand să citiţi “Defăimarea lui Paganini”- A. Vinogradov…Eu am citit-o în urmă cu 20 ani (este datată de mine în interiorul coperţii 31.05.1989, data achiziţiei)  şi am recitit-o de curând… Dacă v-am stârnit interesul, cu ce veţi citi mai jos, vă urez lectură plăcută!

Nu cred că se mai găseşte în librarii, dar se poate achiziţiona prin anticariatele online.

18122977-1-215_3002

“O carte care prezintă defăimarea de mic copil a geniului viorii: Niccolo Paganini. Cele dintâi sunete, înainte de vioară le-a dat la naşterea lui, într-o casă sărăcăcioasă din Geneva(1782) . După ce i-a descoperit talentul, tatăl micului geniu l-a plimbat prin câteva oraşe din apropierea Genevei cu scopul susţinerii unor concerte. Cu toate că sumele încasate erau de respectat, viaţa lui Paganini nu era roz deloc. Capul familiei pierdea banii la jocuri de noroc iar mânia şi-o vărsa pe nevinovatul şi firavul Niccolo. După concerte ziarele vuiau de zvonuri cum că muzica lui Paganini are legătură cu maleficul iar cel ce manuia arcuşul era diavolul în persoană. Invidia şi teama de a nu-şi pierde caştigurile i-au mânat pe mulţi alţi violonişti să-i stea împotrivă şi să umple presa de zvonuri neadevărate. Ajuns matur, Paganini era o adevărată spaimă pentru violoniştii vremii. Vioara lui scotea nişte sunete ce împietrea auditoriul şi ca reacţie cei mai mulţi îşi făceau semnul crucii. Concertele prin oraşele Italiei adunau sute de oameni dar faima nu parea să rămână favorabilă lui Paganini. În oraşele în care urma să concerteze Paganini găsea afişe care anunţau amânarea evenimentului. Alte afişe îl înfatişau în spatele unor gratii conform zvonului că el ar fi un fost ocnaş ce şi-a ucis nevasta iar ca să scape de captivitate şi-ar fi vândul sufletul necuratului. Ahtiaţi după venituri grase, redactorii ziarelor de atunci anunţau fară jenă,  periodic, moartea celebrului violonist. De fiecare dată, Paganini, trimitea scrisori de dezminţire care erau sau nu acceptate şi publicate. Cu toate că  era de o urâţenie absolută, deseori asemănat unei maimuţe, Paganini îşi găsi totuşi o iubită frumoasă  care urma apoi să-i aducă pe lume unicul său fiu.
O inovaţie adusă viorii a provocat controverse. Paganini prelungise arcuşul şi înlocuise coardele de vioară cu cele de violoncel. În continuare zeci de concerte Îl purtau prin Italia fascinând atât cunoscatorii de muzica cât şi oameni simpli, ai potcoavei, prin muzica însufleţită ce o năştea vioara lui. Tot mai mulţi oameni cu influenţă conduceau din umbră întregul mecanism al nimicirii lui Paganini.  Aşa a ajuns violonistul să fie tratat de nişte medici care în loc să-i îmbunătăţească starea de sănătate i-o agravau dandu-i fel de fel de otravuri. Sănătatea şubrezită părea să nu-l oprească din actul creaţiei iar simţămintele le imprima mereu pe portativ ca mai apoi să le interpreteze într-un stil năucitor. Papalitatea nu era nici ea de partea gigantului viorii. Pentru că nu vroia să cânte în biserici precum ceilalţi violonişti, Biserica a început şi ea să fie părtaşă la destrămarea vieţii lui Paganini.  Această faptă îl punea pe Paganini într-o şi mai mare vrăşmăşie faţă de cele sfinte. S-a ajuns acolo încât, la moartea lui (1840) să nu vrea nici un preot să-i oficieze funerarile iar un ordin de sus obliga oamenii ţării să nu lase ca trupul neînsufleţit să fie înmormântat pe pământul Italiei. Aşa sicriul de zinc a fost ţinut pe o insulă iar apoi, timp de câţiva ani, a tot fost coborât şi ridicat din întunericul pământului. Abia dupa 56 de ani Achillo Paganini, fiul său, a reuşit să-i găasească un loc de-a dreptu` pe veci.
O carte care nu te atrage prin tehnica narativă ci prin subiectul tratat şi interesul pentru cunoaşterea vieţii marelui artist.”

Sursa: Yahoo 360, Andrei


EL

Posted by on Wednesday, 25 February, 2009

Vineri, Bucureşti, zi mohorâtă cu ninsoare şi frig… după ce mi-am terminat treburile pe care le aveam (un examen, vizat carnetul de antrenor), întorcându-mă de la “Lia Manoliu”, ceva m-a “împins”  să intru în magaziul “Unirea”. Nu aveam treabă şi nici bani ca să-mi pierd vremea în “Unirea”, dar ceva îmi zicea “INTRĂ!”… şi am intrat. Acolo, la parterul magazinului l-am văzut pe EL… era nou, nu-l mai văzusem până atunci… M-am apropiat, l-am studiat, l-am mirosit… mirosea divin… Am zis EL e!… Inima a început să-mi bată cu putere, răsuflarea mi s-a îngreunat, ochii mi s-au mărit… dar dintr-o dată m-a cuprins tristeţea şi disperarea… nu-l puteam avea atunci… Mi-era teamă să nu-l pierd. Am ieşit din magazin şi mă uitam cu disperare în toate parţile, poate găsesc pe cineva care să mă ajute… Am butonat telefonul, în speranţa că voi putea cere ajutorul cuiva… dar mi-a fost ruşine să cer ajutor, nu cred că ar fi înţeles cineva, cât de mult însemna EL pentru mine… Îmi venea să plâng la gândul că alte femei îl vor lua, îl vor avea… Am plecat mai departe, cu gândul la EL, cu lacrimi în ochi… inima mi se strânsese de durere, eram tristă. Mă gândeam sa vin sâmbătă la Bucureşti, doar să nu-l pierd, dar nu aveam cum… Nici luni nu puteam ajunge, dar marţi…marţi,indiferent de ce s-ar fi întâmplat, trebuia să ajung… Nu suportam gândul că nu-l voi mai găsi acolo, nu suportam gândul că-l pot pierde…
Zilele s-au scurs greu. Mirosul LUI încă îmi persista în nări… N-am putut dormi nopţile, n-am putut să mă concentrez la nimic… gândul îmi era la EL…
…Şi ziua de marţi a venit… Nu mai conta nimic, indiferent ce s-ar fi întâmplat, putea să cadă şi bomba, tot ajungeam la EL. Speram să-l mai găsesc în acelaşi loc… Mirosea atât de bine…
Drumul, pană la Bucuresti a fost lung, am simţit că ora e un an… Am ieşit din metrou, la “Unirii”, aproape alergând, inima îmi bătea cu putere, respiraţia mi s-a accelerat… scările rulante parcă mergeau prea încet… Am intrat în magazinul “Unirea”… l-am văzut, era acolo, în acelaşi loc… Am mers direct la el, l-am mirosit… mmmmmmm… acelaşi miros divin… l-am luat şi am plecat împreună… Aşteptam cu nerăbdare să-l simt atingându-mi pielea… M-am oprit cu EL direct la toilette la Mc Donalds…  Eram în sfârşit împreună… L-am simţit umed şi fin lângă urechea mea… pe gâtul meu… pe piele mea…mmmmmmmmm… plăcuta senzaţie, ca o mângâiere… L-am simtit în toate celulele, ca un extaz…

 

mar_rose_200x2001

…Este vorba despre un parfum, “Maroccan Rose” sau “Rose du Maroc”, de la “The Body Shop”, care imită foarte bine parfumul meu preferat, “ROSE”-Paul Smith (care nu se gaseste decat in vestul Europei)… nu-i nici o diferanţă, miros la fel şi mă bucur că a apărut ceva similar.
Sunt înnebunită după parfumuri şi dacă îmi place unu, caut  şi la capătul pămantului… nu mă las până nu-l gasesc.
Vineri, împinsă de nu ştiu ce forţă nevăzută – Mulţumesc forţă nevăzută! -  am intrat în magazinul “Unirea”, la “The Body Shop”, loc de unde îmi cumpăr diverse produse de îngrijire corporală, iar acolo am descoperit acest parfum nou… mirosindu-l am descoperit că este mirosul pe care îl caut de câteva luni (de când mi s-a termita “ROSE”), dar în momentul ăla nu aveam bani suficienţi să-l cumpar şi mi s-a parut aiurea să sun pe cineva să-mi împrumute nişte bani să-mi cumpăr un parfum, aşa că am revenit marţi, sperând să-l mai găsesc, să nu se fi terminat stocul…şi l-am cupărat, mi-am luat şi lotiune de corp…
…Şi acum nu daţi buzna la “Unirii” să-l cuparaţi pe tot!… deşi – aviz bărbaţilor – merită făcut cadou de 8 Martie, soţiilor, mamelor, prietenelor, iubitelor, amantelor… V-am dat doar o idee;)

Joc de cuvinte

Posted by on Sunday, 22 February, 2009

Încerc să te prind,
să te strâng,
te culeg…
Ai zburat,
te-ai lovit,
ai căzut,
te ridic.
Te prefaci
că mă placi…
mă prefac
că te cred…
Ai zburat…
te-am pierdut…
Te doresc!
Unde esti?