Posts Tagged copilarie

cand o sa fiu mare…

Posted by on Saturday, 26 February, 2011

bebelusi_cu_meserii_big

Cand suntem mici visam sa fim mari, cand suntem mari ne dorim sa fim iar mici… cand suntem mici suntem convinsi ca orice meserie ni se potriveste, cand suntem mari constatam ca nu ne potrivim noi cu orice meserie… in urma cu ceva zile, citeam blogul mazgalicai, de atunci ma tot gandesc sa scriu despre ce-mi doream sa ma fac cand o sa fiu mare… mi-am dorit cateva meserii, chiar eram convinsa ca aia o sa fac toata viata…
1. Cand eram mica, foarte mica, vreo 3 ani aveam pe vremea cand mi-am dorit pentru prima data sa fiu ceva, locuiam pentru o vreme in Sanpetru, pe langa Brasov, voiam sa ma fac nasa, sa botez si sa iau motul copiilor, asa ca ma pregateam de pe atunci, faceam practica pe papusile mele… faceam un cort sub scaunul de care legam niste batice (esarfe) in parti, apoi intram, numai eu, in cort si luam motul papusilor.. asa ca toate papusile mele deveneam, in timp, chele :)
2. Cand eram ceva mai maricica (4-5 ani), mi-am dorit sa ma fac gimnasta… Nadia Comaneci a fost un exemplu pentru multe generatii de fetite, multi dintre parinti si-au botezat fetitele “Nadia”, in aceea perioada.
3. Mi-a placut mult la camin, asa ca, prin clasa I, mi-am dorit sa fiu “tovarasa educatoare“… nu mi-am dorit sa fiu invatatoare, pentru ca nu-mi placea invatoarea mea si ma plictiseam in timpul orelor pentru ca, invatatoarea nu-mi da niciodata atentie, baga in seama doar anumiti copii, pe care ii si alinta, ai caror parinti lucrau in comert (ii aduceau cadouri sau ii dau marfa “pe sub mana”)… pe mine ma tragea de par si-mi zicea: “sa-ti tai latzele astea”, asa ca, in momentul cand imi crestea parul de codite, trebuia sa ma tund, ca nu ma suporta tovarasa invatatoare, iar pe Madelona o mangaia pe par si o lauda si-i zicea ca are par frumos… intr-o zi i-am pus Madelonei, guma in par, ca sa se tunda si ea… sa nu ma spuneti Madelonei, inca nu stie cine i-a pus :)
4. Pe la 8 ani mi-am dorit sa ma fac doctorita… tratam papusile bolnave, cu injectii si medicamente (aveam trusa sanitara de la Mos Gerila ;)). Vara, la tara, luam medicamente de la tataie si le amestecam intr-un borcan cu apa pana se dizolvau, apoi bagam tot felul de insecte in compozitia aia, sa le tratam… faceam experiente, vroiam sa gasim antidotul prin care sa transformam toate insectele in fluturi :)
5. Pe la 9 ani stiam deja ce vreau sa ma fac: sportiva de performanta, asa ca m-am apucat de handbal in cadrul scolii, dar m-a tinut pasiunea pentru handbal, doar un an, dupa ce am fost selectata la club…am renuntat la acest sport, dupa ce antrenorul de la club ne-a facut “vaci fatate in paie” si “curve” (aveam doar 9 ani totusi, n-am suportat asa vorbe)… m-am apucat de atletism, gimnastica ritmica…mergeam si pe partea artistica: mandolina, pictura( nu mi-am dorit sa fiu nici cantareata si nici pictorita)… asa am mers pana la sfarsitul scolii generale.
6. Am ajuns la liceu…m-am facut destul de mare ca sa ma gandesc serios ce vreau sa ma fac cand voi fi mare… si m-am gandit la toate meseriile pe care mi le-am dorit in copilarie si am zis: indiferent ce mi-as alege, vreau sa lucrez cu copii… educatoare-invatatoare n-as fi putut sa fiu, deoarece am urmat un liceu industrial nu unu pedagogic… as fi putut alege sa fiu medic pediatru, sa fac copiii bine, dar ar fi trebuit sa invat chimie si nu-mi placea, asa ca m-am hotarat sa ma fac profesor de educatie fizica, profesoara de ed. fizica, din liceu, Ligia Marcu, mi-a fost a doua mama, m-a format atat ca om cat si ca profesor.
7. Cand am devenit majora, am ales sa fac talere, chiar la 3 zile dupa ce am devenit majora… mi-a placut si imi place si acum acest sport, chiar daca nu mai am posibilitatea sa-l practic. Am facut performanta in talere, iar datorita acestul sport, sunt ceea ce sunt in ziua de azi, adica profesor-antrenor de inot… Va veti intreba ce legatura are inotul cu talerele… participand la Campionatul National de Talere, eram cazata la Strandul Tineretului, unde se desfasurau cursuri de initire la inot… in timpul liber ma uitam cum instructorii invata copiii sa inoate. Atunci mi-a fost foarte clar ce-mi doresc sa ma fac cand o sa fiu mare: antrenor de inot, asta era, asta imi placea… peste 3 ani, am inceput sa lucrez si eu in acelasi loc, unde, cu ani in urma, a incoltit in sufletul meu pasiunea de a invata copiii sa inoate… Mi-a indeplinit visul, lucrez cu copiii, am satisfactii si stiu ca las in urma mea ceva din mine, ceva ce-am invatat si eu de la altii… Multumesc domnului Marinescu Gheorghe!… omul de la care am invatat aceasta meserie si de la care, inca, mai am de invatat… omul care m-a format profesional.

Daca treci prin viata fara sa lasi ceva in urma, din tot ce ai invatat, atunci degeaba ai trait!

Oameni de zapada

Posted by on Friday, 22 January, 2010

om

Inca este zapada si foarte frig afara. Nu-mi place iarna, dar imi place cum scartaie zapada sub ghete. Nu-mi place frigul, dar imi place sa merg pe jos si sa ma dau pe gheata.Azi dimineata, in drum spre scoala, am avut un peisaj de poveste. Pomii si gardurile erau pline de chiciura. Batea vantul, iar la cate o rafala mai puternica, crengile copacilor se scuturau, facand sa ninga cu stelute sclipitoare in bataia timida a soarelui. Drumul spre scoala o taie printr-un parc, apoi printr-un cartier. E acelasi drum, in fiecare zi…uneori de doua ori pe zi. Asteptam ca, macar anul asta, sa intalnesc, in drumul meu, un “om de zapada”.N-am mai vazut “oameni de zapada”, in fata blocului, de vreo 10-11 ani. Nici cazemate si batai cu bulgari, in fata vreunui bloc. Copiii nu mai stiu sa se joace sau nici n-au invatat macar,sa se bucure de zapada.Imi doaream mult sa vad un “om de zapada”, cu nasul din morcov si ochi de carbune sau nasturi de palton… Si dorinta mi s-a implinit chiar la scoala. Am avut surpriza placuta sa gasesc patru “omuleti de zapada”, in curtea interioara a scolii. Probabil ca, vreo invatatoarem a avut vreo activitate cu elevii. M-am bucurat sa-i vad si chiar am lacrimat putin. Mi-a placut unu in mod special. Cred ca e “fetita de zapada”. I-am facut poza, sa-mi ramana amintire. Peste cateva zile vor disparea, se vor topi, daca se incalzeste.
In drum spre casa mi-au trecut prin minte amintiri din copilarie. Iernile copilariei… si mi s-a facut dor de copilarie si de vacanta de iarna. Eram multi copii la bloc. Dupa ce ne faceam in graba temele, ieseam afara la zapada. Faceam bile mari de zapada, apoi ridicam un “om de zapada”. Ne imparteam in doau tabere, faceam cazemate si gramezi de bulgari si incepeam batalia… Imi aduc aminte de “trenuletul” facut din sanii legate intre ele si trase de vecinul de la etajul 2… noi copiii cu obrajii si nasurile rosii si manusile intepenite de ger… Terminam joaca in zapada la lasarea serii, cand intram in casa uzi pana la piele, obositi dar fericiti. Mi-e dor de senzatia aceea de arsura si intepaturi in obraji, degetele de la maini si picioare, atunci cand incepi sa te dezmortesti si sa te incalzesti… Si erau vremurile comuniste, cand caldura se furniza cu portia. Nu era foarte cald in casa, dar nici nu raceam. Gerul de afara distruge microbii, iar statul nostru in zapada era ca un medicament, era sanatate curata.
Copiii din ziua de azi sunt prea cocolositi, de aceea se imbolnavesc atat de repede. Sunt tinuti in casa, la caldura, in fata calculatorului si televizorului. Parintii sunt prea comozi si prea tematori. Au uitat cum au crescut, mai mult pe afara cu cheia de gat.
… Amintirile sunt multe, dar nu am timp si nici dispozitia de a le scrie pe toate, pentru ca sunt amintiri legate de persoane dragi, care nu mai sunt.
Tot drumul spre casa am depanat amintiri, in mintea mea, iar melodia “Oameni de zapada” nu mi-a dat pace… Si ma gandeam ca, intradevar, si noi suntem niste “oameni de zapada”. Ne ninge viata cu amintiri, ne albesc tamplele… Asemeni oamenilor de zapada, ne vom topi incet, odata cu trecerea timpului si vom lasa in urma doar amintiri si poze cu noi.

Copilărie

Posted by on Sunday, 31 May, 2009

Cândva am fost şi eu copil…chiar bebeluş, priviţi aici…

41677591

Apoi am crescut…

image00043

…m-am jucat, am sărit coarda, şotronul, am alergat, am căzut, m-am julit (asta mi se întâmplă şi mare, la fiecare început de vară)… am mers la grădiniţă…
Căutând poze de când eram copil am găsit aceste amintiri din vremea aceea, pe care le-am scanat…

41

Mi-am amintit de grădiniţă, “cămin” i se spunea, căci acolo mâncam dimineaţa, la prânz şi o gustare după ce dormeam…
Voi povesti scurte amintiri din perioada preşcolară.
Eram grupa mijlocie când am mers la cămin… grupa mică o făcusem la grădiniţă, la ţară, unde mă înscrisese tataie.
Am fost o fire băieţoasă, dintotdeauna… mă jucam numai cu băieţii, mă puteai găsi numai prin copaci… Aşa se face că într-o zi frumoasă de mai, cănd doamnele (tovarăşe pe atunci) ne-au scos în curtea grădiniţei, ca pe pui la soare, eu cu colegul şi prietenul meu favorit, Robert, ne-am urcat în corcoduşi… Corcoduşele erau foarte mici, dar buuune (mie îmi plac corcoduşele şi caisele verzi, crude), şi am mâncat până mi-a venit rău… deabia m-a dat colegul Robert jos (corcoduşii nu erau înalţi că erau tineri), apoi a chemat educatoarea care a ţipat cumplit la mine, iar eu nu mă opream din vomat…
…Nu-mi plăcea mâncarea de la grădiniţă… ceaiul avea grăsime pe deasupra, iar untul mirosea a acru, dulceaţa sau mierea erau bune. La prânz nu mâncam niciodată, decât desertul, un măr sau un ştrudel sau biscuiţi sau brânzoaică… Ciorba… ei, cu ciorba aveam treabă. Dacă aveam pe cineva pe care vroiam să mă răzbun, mă aşezam, strategic, lângă acel copil şi, când doamnele nu erau atente, îi vărsam ciorba în poală… în fiecare zi făceam lucrul ăsta :)…Gustarea de dupăamiază o mâncam întotdeauna… era griş cu lapte şi dulceaţă sau orez cu lapte şi dulceaţă sau biscuiţi cu compot.
După un an, petrecut la acel cămin a trebuit să mă mute la un alt camin, deoarece ne mutasem cu locuinţa ( spre bucuria educatoarelor :) ).
Aici erau  doamne (tovarăşe) noi, colegi noi…bineînţeles că m-am împrietenit tot cu baieţii.
Aveam o colegă, micuţă şi foarte frumoasă şi foarte băgată în seamă de tovarăşa educatoare… Ei bine, mi s-a pus pata pe ea şi a trebuit să iau niste măsuri… în primul rând i-am schimbat numele din Violeta (tovarăşa zicea că violetele sunt cele mai frumoase flori), eu i-am zis “Crenguţa”, deoarece crengile sunt goale (aşa mi-o închipuiam eu, o creangă goală, fără frunze, este neinteresantă )…şi le-am impus băieţilor, prietenii mei, să-i zică aşa… Într-o zi, când tovarăşa a pus-o,pe “Crenguţa” să zică o poezie, pe motivul că “ea o spunea cel mai frumos”, când s-a ridicat in picioare, eu i-am tras scaunul, pe nevăzute, iar când s-a aşezat, bineînţeles că a căzut şi i s-au văzut chiloţii, s-a făcut de râs… eram tare mândră că am umilit-o… deşi mi-am ispăşit şi o pedeapsă la colţ.
Tot pe atunci, eram deja în grupa mare, aveam “boală” pe Reluţu, un coleg cuminte… mai cuminte decât o fată. Mie nu-mi plăcea genul ăsta de baieţi, iar la Reluţu, pe lângă faptul că era exagerat de cuminte, nu-mi plăcea numele, mă enerva enorm când îl striga tovarăşa la catalog… Mă gândeam: cum poţi să pui un astfel de nume unui copil?… aşa că îl băteam, îl muşcam… până într-o bună zi, când au venit parinţii lui la grădiniţă să vadă cine le maltratează copilul… şi s-au uitat la mine lung, lung şi din toate părţile… Eu eram mică, slabă, neagră, cu fruntea înaltă şi nişte ochi mari şi de un albastru nefiresc (eram ciudăţică mică)… S-au uitat şi la Reluţu, care era înăltuţ, slab, o faţă lungă şi ştearsă şi blândă, cu ochii căprui şi gene lungi… şi m-au ameninţat, mi-au zis că, dacă îl mai bat pe Reluţu, mă vor bate şi ei pe mine…Şi nu l-am mai bătut de atunci… mi-era frică, erau nişte oameni înalţi, mai înalţi decât părinţii mei…
Astea au fost frânturi de amintiri din grădiniţă…Apoi a început şcoala…

image0003

Eu,  pe vremea când îl băteam pe Reluţu :D