Posts Tagged Cei

cuvinte din trecut – sufletul din palma

Posted by on Saturday, 10 September, 2011

Asa cum m-am obisnuit de ceva vreme, voi reposta ceva din anii trecuti… jocul a fost initiat de tibi, si mi s-a parut o idee buna, ca cei noi veniti, sa citeasca si ce am scris noi in trecut… azi o sa repostez ceva, ce asteapta lotusull sa citeasca, pentru ca mi-a placut ce-a scris ea legat de subiectul postului meu ;)

Sufletul din palmă

This entry was posted Tuesday, 17 February, 2009 at 16:14

 M-am trezit din somn, mi-e frig, îmi clănţăne dinţii… Cred că au oprit căldura peste noapte. Ma uit la ceas, e 4.45… aş mai avea de dormit o oră, dar mi-e foarte frig… Mă ghemuiesc sub plapumă încerând să mă încălzesc. Nu ştiu dacă am adormit imediat, dar am început să visez…

Mergeam pe stradă, probabil prin Bucureşti, şi-mi era foarte frig. O maşină de culoare închisă a oprit lângă mine, s-a deschis portiera şi un glas cald, bărbătesc şi foarte cunoscut mi-a zis :
-Urcă! Ţi-e frig, văd că tremuri…
Am urcat în maşină… Vocea care mă invitase era a unui om foarte drag mie, omul care mă linişteşte când este în preajma mea, cănd îi aud vocea… M-a luat de mână, iar eu am început să simt căldura care mă copleşea… mâna lui mi-a dat căldură şi linişte…
-Scuză-mă că vorbesc la telefon, e ceva important! mi-a zis…
-Nu mă deranjează, doar, te rog, ţine-mă de mână că mi-e bine… nu-mi da drumu!

…Şi m-a ţinut de mână cât timp am dormit. Am dormit profund şi liniştit, îmi era cald şi bine… Am dormit atât de bine că n-am auzit alarma de la telefon.
M-am tot gândit zilele astea la acest vis… la mâna care m-a încălzit în acea dimineaţă… Ce şi cât înseamnă să te ţină cineva de mână? De ce facem gestul ăsta? De câte ori şi în ce scop facem gestul ăsta?…Da, eu fac gestul ăsta în fiecare zi… e felul meu de a calma…Copiii se calmează dacă îl iei de mână şi le vorbeşti, le dai încredere… mâna te susţine când faci primii paşi, mâna te ajută să să te ridici, mâna îţi şterge lacrimile de pe obraz, mâna împinge leagănul… atingerea mâinii îţi dă primii fiori ai dragostei, mâinile te ajută să comunici cu surdo-mutii… Mâna este sufletul din palmă!
Ţine-mă de mână să-ţi simt sufletul din palmă!

…Şi melodia care m-a obsedat toata ziua AICI .

au mai adus la lumina cuvinte din trecut: tiberiu, vero, psi, cita

La multi ani, copile!

Posted by on Monday, 25 July, 2011

Oricat mi-ar fi de greu, trebuie sa accept ca a crescut mare si ca usor, usor isi ia zborul de langa mine. Mi-a fost destul de greu sa-l stiu plecat fara mine la mare… si parca se casca un gol in sufletul meu, cand stiu ca, deacum in colo tot asa va fi… dar viata isi urmeaza cursul, copiii cresc si se indeparteaza de parinti, parintii sufera stiind ca nu-i mai au aproape pe copii…
Azi e ziua lui, implineste 17 ani… nu stiu cum au trecut anii astia, dar mi-aduc aminte, cu lacrimi in ochi, de el mic… de momentul cand l-am tinut prima data in brate si l-am desfasat sa vad daca este intreg… de primul zambet, primul gangurit, primii pasi, primele cuvinte… prima iubire si prima dezamagire…
La multi ani, copilul meu drag! Sa cresti mare in ochii lumii si sa ai minte suficient de multa, sa ajungi departe, acolo unde iti doresti!

Am pus poze cu aceeasi fata, prietena lui din copilarie… prima iubire si prima dezamagire (prima iubire pe la 4 ani, prima dezamagire pe la 5 ani), acum cei mai buni prieteni. Au crescut impreuna inca de cand erau in pampers si cred ca vor ramane prieteni toata viata :)

Radu si Sonia

Miros de mai

Posted by on Friday, 22 May, 2009

img_0257

În drumul meu spre şcoală, în răcoarea dimineţii, am parte de tot felul de mirosuri… După ce ies din scara blocului, unde miroase a moşi şi-a mâncare, trecând de colţul blocului pe unde miroase a pipi, ajung în piaţă. Drumul meu taie piaţa în două… E drept că pot să mă abat puţin, dar aş rata florăria… aici miroase a petunii, crini şi trandafiri… Parcă îti mai vine să respiri. După ce ies din piaţa îmi urmez drumul printre blocuri. Aici miroase frumos. Sunt tufe de trandafiri, odinioară era şi liliacul înflorit şi castanii…
Merg pe potecuţa din spatele benzinăriei. Aici mă ia de nas mirosul de soc… E prea puternic şi ameţitor mirosul de soc, îl simt ca pe un tranchilizant, mă ameţeşte… Nu-mi place mirosul florilor de soc, doar sucul făcut din aceste flori… Puţin mai departe, în drumul meu către şcoală, întâlnesc salcâmii cu mirosul lor suav şi dulceag… cred că aşa miroase în rai, a salcâm… Îmi vine să zâmbesc… Îmi aduc aminte de copilărie, cum mâncam foricelele albe şi dulci de salcâm, cum mamaia ne făcea ceai din coaja de salcâm, atunci când ne durea burtica… cum culegeam tecile acelea maro de salcâm şi  sugeam “mierea”  gălbuie din interiorul lor…
Merg mai departe, spre şcoală, trec prin parc. Aici mirosurile sunt altele şi se amestecă într-un mod plăcut. Miroase a iarbă verde, a trifoi şi a pământ ud, a trandafiri şi alte flori de boscheţi cărora nu le ştiu numele. Trec prin spaţiul de joacă pentru copii… miroase a nisip şi a copilărie şi parcă aud glasuri şi râsete cristaline.
Mă apropii de şcoală… Există un “colţişor de rai”  aproape de şcoală, un colţişor unde tot timpul este ceva înflorit şi înmiresmat, fie floare sau pom… Pe lângă mirosul trandafirilor şi petuniilor catifelate, s-au adăugat înca două mirosuri pe care le aşteptam cu nerăbdare, mirosul teilor şi “mâna maicii Domnului”. Da, au înflorit teii!… doar cei sălbatici deocamdată, dar e deajuns să-mi satisfac senzaţiile olfactive. Ajung la şcoală, iar în curtea interioară mă asteaptă, sfioasă, iasomia.

Îmi place luna mai, pentru că este plină de miresme discrete, culorile sunt diverse şi vii, verdele este intens şi diversificat, iar fructele cunt crude, aşa cum îmi plac mie.
De vreo 17 ani, îmi place luna mai pentru că, în luna mai, am iubit…pe sub castani. ;)

Apropo, nu v-am spus că s-au copt capşunile şi cireşele de mai? :)

2553432414_cc3c4d9fb7_o1


La mulţi ani, Constantini, Constantine, Elene!

Posted by on Thursday, 21 May, 2009

poze-dragoste_trandafir-rosu1

M-am trezit de dimineaţă…mi-am adus aminte că este 21 mai, adică “Sfinţii Constantin şi Elena”… Am pus mâna pe telefon să-l sun pe tata, să-i urez  “La mulţi ani!”… m-a trecut un fior pe şira spinării, iar lacrimile mi-au alunecat pe obraji, unindu-se în barbă :( … numai e… am zis cu voce tare. M-am întristat, e drept, dar i-am urat  “La mulţi ani!” cu glas tare,  ştiu că mă aude.

La mulţi ani, tuturor care purtaţi numele Constantin şi Elena! Să fiţi sănătoşi şi fericiţi şi să petreceţi frumos!

La mulţi ani şi mie!… sunt botezată Constantina- Carmen (pentru cei care nu ştiu).

La mulţi ani, tată!…asta ţi-ai dorit să nu fi acasă de  “Constantin şi Elena”, să fii, poate, alături de fraţi, surori, parinţi şi nepoţi… acolo pe lumea cealaltă şi să petreceţi împreună.

O carte pe lună- “Defăimarea lui Paganini”

Posted by on Thursday, 2 April, 2009

Luna aceasta vă recomand să citiţi “Defăimarea lui Paganini”- A. Vinogradov…Eu am citit-o în urmă cu 20 ani (este datată de mine în interiorul coperţii 31.05.1989, data achiziţiei)  şi am recitit-o de curând… Dacă v-am stârnit interesul, cu ce veţi citi mai jos, vă urez lectură plăcută!

Nu cred că se mai găseşte în librarii, dar se poate achiziţiona prin anticariatele online.

18122977-1-215_3002

“O carte care prezintă defăimarea de mic copil a geniului viorii: Niccolo Paganini. Cele dintâi sunete, înainte de vioară le-a dat la naşterea lui, într-o casă sărăcăcioasă din Geneva(1782) . După ce i-a descoperit talentul, tatăl micului geniu l-a plimbat prin câteva oraşe din apropierea Genevei cu scopul susţinerii unor concerte. Cu toate că sumele încasate erau de respectat, viaţa lui Paganini nu era roz deloc. Capul familiei pierdea banii la jocuri de noroc iar mânia şi-o vărsa pe nevinovatul şi firavul Niccolo. După concerte ziarele vuiau de zvonuri cum că muzica lui Paganini are legătură cu maleficul iar cel ce manuia arcuşul era diavolul în persoană. Invidia şi teama de a nu-şi pierde caştigurile i-au mânat pe mulţi alţi violonişti să-i stea împotrivă şi să umple presa de zvonuri neadevărate. Ajuns matur, Paganini era o adevărată spaimă pentru violoniştii vremii. Vioara lui scotea nişte sunete ce împietrea auditoriul şi ca reacţie cei mai mulţi îşi făceau semnul crucii. Concertele prin oraşele Italiei adunau sute de oameni dar faima nu parea să rămână favorabilă lui Paganini. În oraşele în care urma să concerteze Paganini găsea afişe care anunţau amânarea evenimentului. Alte afişe îl înfatişau în spatele unor gratii conform zvonului că el ar fi un fost ocnaş ce şi-a ucis nevasta iar ca să scape de captivitate şi-ar fi vândul sufletul necuratului. Ahtiaţi după venituri grase, redactorii ziarelor de atunci anunţau fară jenă,  periodic, moartea celebrului violonist. De fiecare dată, Paganini, trimitea scrisori de dezminţire care erau sau nu acceptate şi publicate. Cu toate că  era de o urâţenie absolută, deseori asemănat unei maimuţe, Paganini îşi găsi totuşi o iubită frumoasă  care urma apoi să-i aducă pe lume unicul său fiu.
O inovaţie adusă viorii a provocat controverse. Paganini prelungise arcuşul şi înlocuise coardele de vioară cu cele de violoncel. În continuare zeci de concerte Îl purtau prin Italia fascinând atât cunoscatorii de muzica cât şi oameni simpli, ai potcoavei, prin muzica însufleţită ce o năştea vioara lui. Tot mai mulţi oameni cu influenţă conduceau din umbră întregul mecanism al nimicirii lui Paganini.  Aşa a ajuns violonistul să fie tratat de nişte medici care în loc să-i îmbunătăţească starea de sănătate i-o agravau dandu-i fel de fel de otravuri. Sănătatea şubrezită părea să nu-l oprească din actul creaţiei iar simţămintele le imprima mereu pe portativ ca mai apoi să le interpreteze într-un stil năucitor. Papalitatea nu era nici ea de partea gigantului viorii. Pentru că nu vroia să cânte în biserici precum ceilalţi violonişti, Biserica a început şi ea să fie părtaşă la destrămarea vieţii lui Paganini.  Această faptă îl punea pe Paganini într-o şi mai mare vrăşmăşie faţă de cele sfinte. S-a ajuns acolo încât, la moartea lui (1840) să nu vrea nici un preot să-i oficieze funerarile iar un ordin de sus obliga oamenii ţării să nu lase ca trupul neînsufleţit să fie înmormântat pe pământul Italiei. Aşa sicriul de zinc a fost ţinut pe o insulă iar apoi, timp de câţiva ani, a tot fost coborât şi ridicat din întunericul pământului. Abia dupa 56 de ani Achillo Paganini, fiul său, a reuşit să-i găasească un loc de-a dreptu` pe veci.
O carte care nu te atrage prin tehnica narativă ci prin subiectul tratat şi interesul pentru cunoaşterea vieţii marelui artist.”

Sursa: Yahoo 360, Andrei