Posts Tagged Amintiri

sfârşit sau început?

Posted by on Saturday, 13 November, 2010

sine-de-tren

E prea târziu … speranţele ascunse-n mine au pierit, chiar dacă gândul le obliga sa rămână …
Caut drumuri largi de trecere şi punţi de înţelegere peste răni…o amăgire transparentă mi-a căzut pe pleoape…
…Chiar dacă nimeni n-a urcat în adâncimea gândului meu, nu voi lăsa visul să cadă cu aripile-ntinse pe zăpada pământie a unei singure vieţi… voi avea în nări mirosul crud al unei dăruiri peste timpul prelins…voi plăti vamă c-am să trăiesc singură, chiar dacă voi avea o viaţă mai departe, nu voi avea nimic din tot ce mi-am dorit cu adevărat…
…Îmi pare rău?! Totul este trecător… chiar şi noi ne trecem tăcuţi viaţa peste amintiri şi ni se pare c-am visat, că viaţa este un inel de fum…
Ascult glasul trecutului dar alt glas mă cheamă în viitor… Ce va fi mâine?  Va fi ceva ce n-a mai fost niciodată?! Ce va fi mâine?… Mereu se repetă întrebarea… aceeaşi întrebare… ne rotim în jurul ei şi, parcă, numai astfel mai putem trăi… cu amintirile trecutului, cu bucuriile şi tristeţile prezentului, cu speranţele viitorului. Ce va fi mâine? Viaţa ne rezervă o mulţime de surprize… este ca o pânză de păianjen, ca un labirint din care încercăm cu disperare sa ieşim şi , parcă, tot mai mult ne rătăcim negăsind ieşire. O pânză de pianjen… ţesută de mâna nevăzută a timpului… Timpul ce-a ţesut mereu amintiri şi regrete, iubiri de-o clipă ce uneori par vesnice… Ce va fi mâine? O zi! O zi plină de neprevăzut…

Era o poveste persană, care suna cam aşa:

“In curtea cu păsări s-a imbolnăvit cocoşul. Nimeni nu mai credea că va mai ajunge a doua zi să mai cânte. Despărţirea era iminentă. Găinile erau îngrijorate. Ele credeau că soarele nu va mai răsări dacă maestrul lor nu-l va mai chema. A doua zi însă ele au vazut şi au înţeles: soarele a răsărit ca în fiecare altă zi şi nimeni şi nimic nu l-a oprit.”

Oameni de zapada

Posted by on Friday, 22 January, 2010

om

Inca este zapada si foarte frig afara. Nu-mi place iarna, dar imi place cum scartaie zapada sub ghete. Nu-mi place frigul, dar imi place sa merg pe jos si sa ma dau pe gheata.Azi dimineata, in drum spre scoala, am avut un peisaj de poveste. Pomii si gardurile erau pline de chiciura. Batea vantul, iar la cate o rafala mai puternica, crengile copacilor se scuturau, facand sa ninga cu stelute sclipitoare in bataia timida a soarelui. Drumul spre scoala o taie printr-un parc, apoi printr-un cartier. E acelasi drum, in fiecare zi…uneori de doua ori pe zi. Asteptam ca, macar anul asta, sa intalnesc, in drumul meu, un “om de zapada”.N-am mai vazut “oameni de zapada”, in fata blocului, de vreo 10-11 ani. Nici cazemate si batai cu bulgari, in fata vreunui bloc. Copiii nu mai stiu sa se joace sau nici n-au invatat macar,sa se bucure de zapada.Imi doaream mult sa vad un “om de zapada”, cu nasul din morcov si ochi de carbune sau nasturi de palton… Si dorinta mi s-a implinit chiar la scoala. Am avut surpriza placuta sa gasesc patru “omuleti de zapada”, in curtea interioara a scolii. Probabil ca, vreo invatatoarem a avut vreo activitate cu elevii. M-am bucurat sa-i vad si chiar am lacrimat putin. Mi-a placut unu in mod special. Cred ca e “fetita de zapada”. I-am facut poza, sa-mi ramana amintire. Peste cateva zile vor disparea, se vor topi, daca se incalzeste.
In drum spre casa mi-au trecut prin minte amintiri din copilarie. Iernile copilariei… si mi s-a facut dor de copilarie si de vacanta de iarna. Eram multi copii la bloc. Dupa ce ne faceam in graba temele, ieseam afara la zapada. Faceam bile mari de zapada, apoi ridicam un “om de zapada”. Ne imparteam in doau tabere, faceam cazemate si gramezi de bulgari si incepeam batalia… Imi aduc aminte de “trenuletul” facut din sanii legate intre ele si trase de vecinul de la etajul 2… noi copiii cu obrajii si nasurile rosii si manusile intepenite de ger… Terminam joaca in zapada la lasarea serii, cand intram in casa uzi pana la piele, obositi dar fericiti. Mi-e dor de senzatia aceea de arsura si intepaturi in obraji, degetele de la maini si picioare, atunci cand incepi sa te dezmortesti si sa te incalzesti… Si erau vremurile comuniste, cand caldura se furniza cu portia. Nu era foarte cald in casa, dar nici nu raceam. Gerul de afara distruge microbii, iar statul nostru in zapada era ca un medicament, era sanatate curata.
Copiii din ziua de azi sunt prea cocolositi, de aceea se imbolnavesc atat de repede. Sunt tinuti in casa, la caldura, in fata calculatorului si televizorului. Parintii sunt prea comozi si prea tematori. Au uitat cum au crescut, mai mult pe afara cu cheia de gat.
… Amintirile sunt multe, dar nu am timp si nici dispozitia de a le scrie pe toate, pentru ca sunt amintiri legate de persoane dragi, care nu mai sunt.
Tot drumul spre casa am depanat amintiri, in mintea mea, iar melodia “Oameni de zapada” nu mi-a dat pace… Si ma gandeam ca, intradevar, si noi suntem niste “oameni de zapada”. Ne ninge viata cu amintiri, ne albesc tamplele… Asemeni oamenilor de zapada, ne vom topi incet, odata cu trecerea timpului si vom lasa in urma doar amintiri si poze cu noi.

Prima zi de scoală

Posted by on Monday, 14 September, 2009

iphone-girl

14 Septembrie, prima zi de şcoală.

O zi care a început altfel decât restul zilelor de 14. A început şcoala!

Aglomeraţie pe străzi, în florării, la taxiuri… Mămici, bunici, tătici şi mai ales copii emotionaţi…

Este al 6-lea an în învăţământ, iau din nou clasa I la înot… iar baiatul meu începe  o noua etapă în viaţa lui, clasa a IX a la liceu. Am  din nou emoţii… Credeam că atunci când copilul meu va creşte nu voi mai avea emoţii în prima zi de şcoală, dar nu este aşa… în fiecare an îmi lăcrimează ochii.

Am ajuns la şcoală şi am căutat cu privirea clasele mele… M-au întampinat cu flori elevii din prima mea generaţie, chiar şi câţiva din cea de-a doua generaţie, elevi din clasele a VI a şi a V a. Am zărit clasa a IV-a. Au crescut în vacanţă şi sunt frumoşi în uniforme!

Am zărit şi clasa a III-a, la fel de frumoşi şi am fost asaltată şi de ei… Apoi clasa a II-a… dar trebuia să ajung la clasa I…clasa I-F cu program de înot. Erau cei mai emoţionaţi şi când m-au văzut pe mine li s-au luminat feţele… Eram persoana cea mai cunoscută de ei, unii dintre ei lucraseră cu mine toată vara…

Sunt frumoşi iar eu emoţionată la fel ca părinţii şi bunicii  lor!

De mâine începem să povestim întamplări din vacanţă, de lucru avem timp tot anul!

Amintiri de Paşti

Posted by on Tuesday, 21 April, 2009

HRISTOS A ÎNVIAT!
Iată că a trecut şi Paştele, s-a terminat şi vacanţa de primăvară… cam repede aş zice eu.
Mi-am petrecut sărbătorile pascale la părinţi, la ţară…în sânul familiei aşa cum se petrece această sărbătoare, doar că anul acesta, spre deosebire de ultimii 20 de ani, am mers la slujba de Înviere şi să iau lumină, la biserica din satul unde mi-am petrecut copilaria, la Mârzăneşti… la biserica unde tataie era cântăreţ (ţârcovnic), biserica unde, aş putea spune că am copilărit…
Mi-am adus aminte cum aşteptam cu nerăbdare să vină ziua de Paşti, când mă îimbrăcam în rochiţă nouă şi pantofiori de lac… lucruşoare după care umblam câteva zile prin magazine să ni le cumpere mama, iar de multe ori,dacă îmi placeau nişte pantofiori, preferam să mi ia mai mici(nu spuneam că mă strâng) de teamă că nu vor avea marime mai mare (se întâmpla şi lucrul asta)…
Mergeam la Denii, treceam pe sub masă, ne împărtăşeam, ocoleam biserica… tot ritualul, dar nimic nu se compara cu noaptea de Înviere şi momentul când luam lumina direct de la lumânarea preotului… Am reuşit şi anul ăsta să iau lumină direct de la preot…
Lumea de la ţară a fost civilizată faţă de cea de la oraş sau alte sate, nu s-au înghesuit, nu au vorbit în timpul slujbei… mi-a plăcut.
După ce luam lumină şi cântam “Hristos a înviat din morţi”, noi copiii ne întorceam acasă, nu rămâneam la slujba din biserică, deoarece trebuia să dormim, ca dimineaţa să revenim la biserică, îmbrăcaţi frumos, cu lucruşoarele cele noi, ca să luăm “paşti”. Aproape că nu dormeam de nerăbdare să îmbrac rochiţa cea nouă (de obicei din catifea) şi pantofiorii asortaţi cu rochiţa, bineînţeles că erau pantofiori de lac, cu care intram prin toate lacurile pentru că, spuneam eu, sunt de lăcuţ ca să intru cu ei în lac…
Ne trezeam când abia începea să se lumineze, uneori era noapte incă şi era răcoare… tremuram până la biserică, dar când ieşeam de acolo era plăcut şi miroasea frumos pe şosea… mirosea a pomi înfloriţi, a flori de măr şi liliac.
Ajungeam acasă şi “muream” de nerăbdare să plec cu “împărţit” pe la vecini şi rude… acum era momentul să-mi vadă lumea rochiţa şi pantofii şi să le admire şi să mă întrebe cine mi le-a cumpărat… dar până plecam cu “împărţitul” trebuia să aştept să se trezească lumea, să-mi pregătească mamaia farfuriile cu cozonac, ouă, vin şi ce mai punea ea acolo…şi lumare. Plecam pe potecută, împreună cu sora mea, atente să nu vărsăm ceva sau să ne împiedicăm, ajungeam la destinatar, împărţeam, răspundeam la toate întrebările, iar eu eram tare mândră că vreo babă mi-a observat rochiţa şi pantofii (probabil şi sora mea era) şi eram tare mândră când auzeam lumea vorbind  “astea sunt nepoatele lui Marin Tălpeanu”… îmi creştea inima, eram nepoatele unui om important şi cunoscut în sat.
…Restul zilei şi zilelor de Paşti, ne strângeam toţi în jurul mesei, aveam tot timpul musafiri… eu reuşeam să murdăresc rochiţa cea nouă, uneori să julesc pantofii în bot, îmi rupeam ciorapii… ciocneam ouă şi mâncam cozonac…
…Şi cum toate amintirile mele au un miros sau un miros îmi aduce aminte de ceva…amintirile de Paşti, au miros de flori de măr şi liliac.

img_0057


img_0066


img_0073