Culori

This entry was posted by on Friday, 13 March, 2009 at

Liniştea naşte suflete mute, iar din alb se pot ivi culori… aşa spuneam cu ceva timp în urmă, de curând am văzut un nick-name  “AudCulori”  sau  “VădSunete” , iar de aici mi-au venit multe gânduri. Astăzi m-au tot frământat lucrurile astea… m-am tot gândit, cum i-aş explica unui orb cum arată o culoare?… Am ales câteva culori, pe care, eu, aş putea să-l fac să le vadă.

Albastru, i-aş lua mâna şi i-aş băga-o în apă, l-aş pune să miroasă apa… în apă liniştită şi i-aş spune că aşa este cerul… apoi aş vărsa apă, în felul ăsta ar auzi culoarea…
Roşu, i-aş da să pipaie un trandafir şi să-l miroasă.
Galben, i-aş pune în mână nisip  să-l miroasă… sau mălai sau spic de grâu…i-aş spune că aşa este soarele…
Alb, i-aş pune în mână zăpadă şi vată şi l-aş pune să miroasă… i-aş spune că aşa sunt norii, albi şi umezi…
Gri, i-aş pune în mână un metal şi i-aş pune să-i dea drumu , ca să audă culoarea… i-aş spune că ploaia e gri.
Lila, i-aş da flori de liliac…
Verde, i-aş pune în mână iarbă, l-aş pune s-o miroasa… i-aş spune că iarba e verde, frunzele sunt verzi… primăvara e verde şi are toate celelalte culori…
Negru, i-aş da o mână de pământ…să miroasă… i-aş spune că aşa e noaptea…

Voi cum i-aţi explica unui orb culorile?
Nu, n-am luat-o razna…mi-am luat o porţie de linişte sufletească, iar liniştea asta arată cam aşa:

12 Responses to “Culori”

  1. Te-ai gandit vreodata ca, poate, un trandafir arata si mai frumos fara culori?

  2. Aşa am asociat eu culoarea…dar miroase a roşu:)
    Aştept să-mi spui tu cum aş învăţa un orb culoarea roşu:)

  3. Imi plac foarte mult filmele cu Carry Grant. Au savoarea aceea unica a filmelor de epoca. Primele lui filme sunt alb-negru. Urmarindu-le, cateodata, ma gandesc cat de mult au evoluat lumea si tehnologia; pe-atunci, in 1938, nu stiu daca-si putea imagina vreun actor efectele speciale care azi inlocuiesc oamenii pe ecrane.

    Similar, incerc chiar eu cum ar fi sa traiesti in lumea aceea de pe pelicula, o lume in alb, negru si tonuri de gri. Reusesc si nu prea. Si mi-e cu adevarat imposibil sa-mi inchipui existenta intr-o lume de intuneric.

    Lumea unui orb – o lume fara culori. Fara culori, asa cum le intelegem noi, vazatorii. Sunt convins ca lumea aceea, in care eu nu pot intra, are culorile ei, total diferite de cele pe care noi le vedem.

    As vrea sa-ti raspund la provocare, dar nu pot. Pentru mine, adevarata provocare ar fi sa inteleg ce inseamna pentru un orb un trandafir rosu.

  4. barizoana

    Filmul lui Majid Majidi (care a stabilit un nou record de box office pentru filmele din Orientul Mijlociu) se deschide cu viziunea unui copil asupra lumii, pentru a o nuanţa progresiv cu teme şi probleme ce ţin de vârsta oamenilor maturi. Pentru că nu adoptă o filosofie simplistă, puerilă, Culoarea paradisului (1999) se adresează tuturor vârstelor. Copiii din film par să trăiască uneori într-o cuceritoare stare de graţie, într-un fel de paradis terestru. Experienţa lor este deplină şi necoruptă, iar modul în care percep lumea nu este viciat de politică, sexualitate, economie, prejudecăţi, ură sau altele asemenea. Acţiunile lor sunt motivate de dragoste dezinteresată, de recunoştinţă pentru întreaga creaţie. Ei sunt aşa cum spune şi titlul unui alt film al lui Majidi (realizat în 1997): copii ai paradisului.

    Isteţ şi sensibil, dornic de a şti cât mai multe despre lumea din jur, Mohammad este un elev silitor la o şcoală primară pentru nevăzători din Teheran. Acasă este iubit de bunica sa şi de cele două surori ale lui. Hashem, tatăl său – un miner sărac şi văduv – îşi îndreaptă sentimentele spre femeia (mult mai tânără decât el şi de familie înstărită) pe care o curtează şi cu care speră să se recăsătorească. Astfel, copilul său orb este o povară şi o piedică în calea doritei sale fericiri şi… pricopsiri. Când începe vacanţa mare şi şcolile îşi încheie activitatea, Mohammad se întoarce cu tatăl său în satul lor din nordul Iranului. După o lungă călătorie cu autobuzul, pe jos şi călare pe un ponei, micuţul nevăzător ajunge într-un cătun de munte fără electricitate şi apă curentă, fără confort citadin. Dar aici bucuria lui este fără margini când se reîntâlneşte cu surorile sale şi cu bunica sa, în mijlocul naturii ale cărei taine le cunoaşte atât de bine. Secvenţă rapel: aşteptându-şi tatăl care, nehotărât şi fără tragere de inima îl duce acasă în vacanţă (nu-l poate lăsa la internat, aşa cum ar vrea, deoarece şcoala se închide pe timpul vacanţei) Mohammad aude în preajmă ciripiturile unui pui de vrabie. Îl caută cu mâinile prin iarbă, îl găseşte şi îl depune cu grijă în cuibul de unde tocmai căzuse.

    Găsim, în Culoarea paradisului (sau, în traducere literală, Culoarea lui Dumnezeu – filmul fiind prefaţat de motto-ul: “Pentru slava lui Dumnezeu”), ecouri din universul altor mari creatori de film preocupaţi de spaţiul rural şi de mentalitatea lumii arhaice, pre-industriale: Satyajit Ray (Pather Panchali), Sergei Parajanov (Tini zabutykh predkiv / Umbrele strămoşilor uitaţi; Sayat Nova; Ambavi Suramis tsikhitsa / Legenda fortăreţei Suramis), Mohsen Makhmalbaf, Abbas Kiarostami sau chiar din neorealismul italian. Ca şi în filmele lor, desluşim şi aici urme de grandoare mitică şi alegorie religioasă. “Iranul este o ţară cu o tradiţie veche şi cu o istorie culturală aparte. Literatura noastră”, afirmă Majidi, “a fost înnobilată de poeţi ca Hafiz, Saadi sau Rumi. În scrierile lor aceştia au acordat o importanţă deosebită fiinţei umane. Subiectele culturale actuale izvorăsc tocmai din această tradiţie, precum şi din ritualurile ce derivă din ea. Lumea de azi – în special lumea apuseană – pare să-şi fi uitat trecutul. Fiinţa umană şi valorile morale tradiţionale par să fi fost pierdute şi să nu mai intereseze pe nimeni.”

    Copleşitoare – şi emblematice pentru copilul ai cărui ochi, închişi în afară, se deschid înăuntru – sunt cuvintele micuţului nevăzător (interpretat chiar de un copil nevăzător: Mohsen Ramezani): “Dascălul nostru spune că Dumnezeu îi iubeşte pe orbi mai mult pentru că ei sunt lipsiţi de vedere. Dar eu i-am răspuns că dacă este aşa, de ce îi face pe oameni orbi ca să nu-L poată vedea. El mi-a zis că Dumnezeu este nevăzut, că este pretutindeni şi Îl poţi simţi, Îl poţi vedea cu degetele tale. De atunci Îl caut într-una până când, cu mâinile, Îl voi găsi şi Îi voi putea spune toate tainele mele.” Pentru o clipă (măcar) şi noi, spectatorii, suntem provocaţi de câteva inevitabile întrebări: Cine este adevăratul nevăzător? Cât de autentic vedem noi înşine? Cine este cu adevărat fericit: băieţelul nevăzător sau tatăl lui văzător? Filmul însă nu abuzează de cuvinte ori didacticism. Povestirea este narată cinematografic (prin expresii şi gesturi) şi nu recurge la trucuri livreşti. Coloana sonoră contribuie, la rândul ei – ca un adevărat personaj al filmului – la conturarea atmosferei: ţipetele pescăruşilor în zbor, urletul înspăimântător al unui animal ciudat, foşnetele frunzelor sau ropotele unei furtuni. Imaginea (deopotrivă cu sunetele) reuşeşte să ne integreze poveştii. Percepem astfel, împreună cu personajele filmului, apa alunecându-ne printre degete, lanurile de spice coapte de grâu şi flori de câmp, puful răzleţ al copacilor. Repetatele prim-planuri de mâini ce vor să atingă obiectele sau oamenii din jur (scăldate parcă deodată în lumină, în momentul atingerii lor) conferă acestui leit-motiv o strălucire magică. Ca şi cum, o dată cu filmul, am redescoperi şi noi frumuseţea naturii ce se cere mereu şi mereu simţită şi explorată.

  5. Anne S.

    Cred ca mai interesant ar fi cum ii putem descrie culorile unuia care are simtul vazului, dar nu poate sa le vada… sau nu stie sa le vada..

  6. eu m-am gândit, şi optez pentru 8×2 martie. :)
    http://brushvox.wordpress.com/2009/03/16/fotoblog-cu-text-minimal/
    să ai o primăvară lungă şi senină, pe placul inimii!

  7. eu55kimi

    Interesanta ideea,interesant e si cum le descrii tu,dar se poate si altfel:
    rosu e foc,e sangele….e inima ce ne ajuta sa traim
    un trandafir e si alb,si galben…….
    In orice caz un subiect bun pentru meditatie ……

  8. eu55kimi, iniţial m-am gândit la foc şi la sânge, dar e orb…focul poate să-l rănească, n-aş vrea să-i provoc durere… M-am gândit mai bine, cred că ar trebui să-i dau să pipăie o căpşună… e roşie, are miros dulce şi formă de inimă:)

  9. Bob

    frumos… mi`a placut :-)

  10. aA

    un mod atent si frumos de a invata pe cineva sa vada culorile. trebuie ca ai un suflet tare bun!

  11. aA, multumesc!… se pare ca e chiar bun, tinand cont ca toata ziua “cresc copii pe mine” ( adica vin gramada sa ma inbratiseze in fiecare pauza) ;)


Leave a Reply