Archive for January, 2012

duzina de cuvinte – promisiunea

Posted by on Saturday, 28 January, 2012

In urma cu doua saptamani, in prima zi dupa vacanta de iarna, le-am promis elevilor mei din clasa I ca-i voi scoate in curtea scolii, la zapada, daca va ninge. Ajunsesera la mine niste zvonuri, ca va ninge si la noi in Giurgiu… si ninsoarea nu s-a lasat prea mult asteptata. A nins, a viscolit, drumurile au fost blocate, iar unii parinti n-au mai putut ajunge la munca, spre bucuria copiilor… unele localitati au ramas fara electricitate… Ieri vantul si ninsoarea s-au potolit. Era placut afara, doar putin ger ne-ar fi facut sa stam prin casa, dar gerul este sanatos, omoara microbii, nu?… Joi le spusesem copiilor sa vina pregatiti sa facem om de zapada si ingerasi. Am ajuns la scoala, la pauza mare a elevilor, inainte de ora mea inot la clasa I. Cand am ajuns in fata scolii, i-am vazut pe toti aliniati la ferestrele clasei… ma asteptau cu nerabdare, la geam, precum iezii caprei din poveste, topaind si dand din manute de bucurie, strigandu-mi numele de “doamna”… Am ajuns in clasa, unde am fost asaltata de copii, ingramadindu-se toti sa ma imbratiseze, asa cum fac  in fiecare zi cand am ora la clasa lor… ma strangeau ca un garou cu manutele lor mici strigand: “doamna, doamna…” I-am desprins cu greu de mine si am inceput sa ne organizam putin, inainte de-a pleca la zapada… pentru ca nimeni nu adusese nimic pentru omul de zapada ce urma sa fie construit, am inceput sa cautam o solutie, asa ca am confectionat un nas dintr-un cornet de hartie, pe care o fetita l-a colorat portocaliu, ochii i-am facut din bucatele de creta, colorate cu negru, iar gura dintr-un snur rosu… apoi le-am verificat copiilor tinuta vestimentara, sa vad daca sunt imbracati si incaltati corespunzator… unii aveau cizmulite din cauciuc, altii si-au luat panataloni de schi, am pus caciuli si manusi, am legat fulare la gura si le-am facut instructajul: fara bataie cu bulgari si frecat cu zapada!… am iesit incolonati in curtea scolii, unde au rupt-o toti la fuga, ca mieluseii pe pasune, uitand ca noi aveam ceva de facut :) Ispita era mare, mai ca as fi rupt-o si eu la fuga si m-as fi tavalit prin zapada. I-am adunat, in cele din urma, la un loc si am incercat sa facem un om de zapada. Zapada n-a tinut cu noi, nu era buna nici pentru bulgari, nu se lipea… copiii aduceau zapada cu bratele, pentru a inalta omul… ne-a iesit un musuroi de zapada, in varful caruia am pus o bucata de gheata, in loc de cap, sa avem pe ce pune caciula… inestetic omul nostru, dar merge si asa, copiii isi vor aminti de el, asa cum si eu imi voi aminti de ziua aceasta. Am facut cateva poze, apoi au zbughit-o toti in “marea” de zapada din curtea scolii, sa faca ingerasi. Nu va pot descrie bucuria lor de a se tavali prin zapada, mai ales ca unii copii sunt tinuti mai mult in casa, din lipsa de timp a parintilor sau neputinta bunicilor… au alergat, s-au tavalit, au chiuit de bucurie, pana cand obrajii si nasurile au prins culoare de cireasa coapta… Cu greu i-am adunat sa-i bag in clasa, sa-i scutur de zapada… Au fost foarte fericiti si n-au contenit sa-mi spuna ca sunt “cea mai buna si mai frumoasa doamna” :)… De acum vom mai iesi afara, la ora de educatie fizica, tocmai la primavara, cand o da frunza in pomi si coltul ierbii… ma bucur ca a nins si mi-am putut tine promisiunea fata de copii. :)

duzine de cuvinte gasiti si la ei:

psiredskymitzaabiciclistatibicioburi de chihlimbarvirusache,almanaheduniacitadictatura justiţieirokssanascorpiovero

sotron

Posted by on Monday, 23 January, 2012

O dupa amiaza de primavara timpurie se asternuse peste zgomotul orasului aglomerat, agitat si prafuit. Ma strecurasem toata ziua, nauca, printre lumea pestrita a Bucurestiului, care alerga fara sens pe strazi, ca intr-un teatru mut… Mergeam incet, caci nu ma mai puteam tine pe tocurile pe care le simteam intrate in calcaie… gandurile imi erau aiurea, imprastiate inafara timpului, parca… nu ma interesa nimic in jurul meu, nimic nu-mi atragea atentia, nici macar claxoanele masinilor sau oamenii care se loveau de mine, in graba lor catre tinte de ei stiute… priveam in gol, doar uneori mai plecam ochii pentru a nu calca in vreo groapa… am mers asa, fara nicio tinta si fara niciun gand, de la Universitate pana la Tineretului… simteam nevoia sa stau jos, sa ma descalt si sa simt asfaltul rece sub picioare… am intrat in parc, afundandu-ma cat mai adanc spre locul unde stiam ca sunt banci si liniste. Voiam sa scap de pantofi si de zgomot… acolo, in inima parcului am dat de el, sotronul… un sotron desenat stangaci de un copil, patrate conturate cu creta alba, puse unu peste altu si numerotate cu cifre de culoare rosie… mi-am scos pantofii si am inceput sa sar intr-un picior dintr-un patrat in altul, fara a arunca piatra, asa cum era regula jocului… am repetat inca o data si inca o data, cu zambet strengaresc pe fata, fara sa ma uit in stanga sau in dreapta sa vad daca ma vede cineva… ma simteam bine si atat… la ultima intoarcere am dat peste doi ochi mari si albastri, insotiti de doua codite blonde, impletite cu grija si terminate cu fundite albe… fetita ma privea drept in ochi zicandu-mi:

- Daca vrei sa joci sotronul cu mine, eu trebuie sa fiu prima, pentru ca eu l-am desenat!…

Provocare la sotron vine din partea lui psi si au mai participat si:

psi , tibi, redskycitascorpiovânt de toamnă,virusachealmanahe,

duzina de cuvinte – Zbor

Posted by on Saturday, 21 January, 2012

Era prin ’92, prin luna martie-aprilie, nu mai stiu exact, stiu doar ca pomii incepusera sa prinda culoare, vremea te imbia la plimbare si meditatie… intaplarea a facut ca, Violeta, o colega de specializare sa ma roage s-o insotesc pana intr-un loc, unde era cazata sora ei, venita la un conscurs/ manifestare de yoga, pentru ca nu cunostea Bucurestiul. Am acceptat, m-am inbracat si am asteptat pana mi-am auzit numele strigat de afara… am coborat si am plecat impreuna la adresa lasata de sora ei, o copila de 14 ani, iar asta m-a facut sa cred ca nu este vorba de vreo manifestare gen “spirala de integrare in absolut”, deoarece erai si copii cu varste mici

Locul unde trebuia sa ajungem nu era in inima Bucurestiului, ci undeva prin Giulesti, un camin pe langa Podul Grand, asa ca am luat-o prin Gara de Nord, de unde ne-am cumparat cate o vata de zahar, ca tot ne iesise in cale si nu mai mancasem de cand eram copil, apoi am urcat o sosea in panta, ferindu-ne de masini, pentru ca nu exista trotuar, fiind o sosea care ducea pe Podul Grand… am ajuns la portile caminului, unde un paznic ne-a luat la intrebari, apoi ne-a lasat sa trecem. Ajunse in camera de camin, am facut cunostinta cu sora colegei mele, cu cativa colegi de-ai ei si cu antrenorul/ guru sau ce-o fi fost, care a inceput sa ne explice ce si cum cu yoga, apoi s-a apucat de-o meditatie, pentru ca ii veniste ora ( picasem intr-un moment prost)… si-a asezat o paturica pe podea, a deschis geamul larg, s-a asezat pe genunchi cu fata catre geam, a dat drumu la un casetofon, apoi a intins mainile in fata, cu palmele orientate in sus, a inchis ochii si a ramas asa… ma gandeam ca va dura ceva vreme, timp in care nu mai puteam nici noi sa vorbim, asa ca m-am asezat mai comod in pat si am inchis ochii… m-am cufundat adanc in melodia care rula in casetofon, o melodie placuta, linistitoare, iar mintea mea a inceput sa lucreze, sa se confunde cu muzica si sa teasa o poveste… la inceput a fost ceva… un zgomot infundat, de parca ceva s-ar zbate sa iasa din ceva… o pasare mi-am inchipuit eu, o pasare care se zbate intr-un ou… apoi reuseste sa iasa si se desprinde, incepe sa zboare, sa se inalte… se aud cai salbatici alergand si nechezand prin stepa… pasarea se inalta tot mai sus… nechezatul cailor se aude din ce in ce mai slab, pana se pierde… pasarea ajunge sus, deasupra norilor… iar acolo sus… acolo sus era ceva ce-ti taia respiratia, ceva ce nu se vede, doar se simte… nu stiu cum sa explic ca sa nu sune vulgar… era o eliberare, o traire unica… era fericire… apoi, usor-usor incepe revenirea la viata terestra… se aude nechezatul cailor, din ce in ce mai aproape… tropaitul cailor si din nou liniste… am deschis ochii. Guru isi terminase meditatia si ma privea zambind. L-am rugat sa-mi dea si mie acea melodie, pana pleaca. Mi-a inregistrat doua casete, una pe care, tin minte ca scria “muzica transcedentala”, dar nu stiu ce s-a intamplat cu acea caseta, ca mi-a disparut la scurt timp, iar a doua caseta este cu melodia aceea, pe care au numit-o “Zbor”, dar nu stiu cui apartine ca s-o pot cauta pe net, iar pe cealalta parte a casetei am “Balada” lui Ciprian Porumbescu… am pastrat aceasta caseta, ca amintire… acum vad ca este si datata ( am obiceiul sa scriu pe lucrurile care imi apartin data si locul de unde le-am procurat), 03. aprilie. 1992, Bucuresti.

 

Duzine frumoase gasiti aici:  

tibicioburi de chihlimbarvirusacherokssanaredsky,mitzaabiciclistacitascorpioaltcersenin, psi, griska, sara, cristiangheorghe, d’agatha, almanahe

un cântec

Posted by on Monday, 16 January, 2012

“Noi suntem ca un cântec, nu credeţi? Un cântec nu se poate cânta niciodată de la sfârşit spre început. Trebuie să-l cânţi totdeauna îndreptându-te spre sfârşit. Pe parcurs, în timp ce cânţi încă şi muzica te îmbată, îţi dai seama că sfârşitul se apropie totuşi, oricât l-ai amâna. Încerci să lungeşti puţin notele, dar asta nu dă cântecul înapoi, nu reînvie ceea ce a murit din muzică între timp. Amâni doar sfîrşitul. Te încăpăţânezi să nu recunoşti o evidenţă. Că orice cântec are un sfârşit. Oricât ar fi de frumoasă o melodie, vine o clipă când ea e acoperită de tăcere. Când tăcerea e mai puternică decât muzica.”

“Viaţa pe un peron”- Octavian Paler… cartea pe care am citit-o într-o singură zi şi pe care v-o recomand :)

Iar ăsta  este un cântec care mă obsedează de ceva vreme.

Aici aveti si alte cantece: psi, redsky, almanaheverovirusachecitascorpio

 

Scrisoare catre Veronica

Posted by on Sunday, 15 January, 2012

Nu cred ca am scris vreodata despre Eminescu… stiu doar ca mi s-a cerut sa recit o poezie la examenul de filozofie, cand eram prin facultate. Stiam cateva poezii ale marelui poet, prozator si jurnalist… se studia din scoala generala, invatasem “Luceafarul” pe dinafara… ba inca de la gradinita invatam poezioare de Mihai Eminescu… Azi il sarbatorim, ca in fiecare an, si am tinut foarte mult sa postez o scrisoare a marelui poet, catre iubita sa Veronica Micle… o scrisoare de dragoste, pe care am gasit-o tiparita pe un ambalaj de ciorapi dres, anul trecut, prin martie… mi-am cumparat acel dres, doar ca avea cea scrisoare tiparita :)… nu mai gasesc ambalajul, desi stiu ca l-am pastrat, dar am cautat scrisoarea aceea.

“Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc de loc de amor – dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce, dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa – uneori – te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde, nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost – nu mai fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața. Așa te iubesc și eu – mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a iubi nimic în lume, afară de tine.

Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.

Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog, te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc ***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea”

Din luna lui Iunie 1882.

 

Pe aceasta tema au mai scris: psi, tibi, flavius