Archive for May 6th, 2011

prima lectie de mers pe bicicleta

Posted by on Friday, 6 May, 2011

Mersul pe bicicleta mi s-a parut intotdeauna o treba usoara, cu care ne nastem, asa ca, pe la 6 ani, m-am hotarat sa incalec bicicleta lu’ tataie. Tataie folosea bicicleta in fiecare zi, sa merga in sat, la biserica unde lucra sau sa rezolve alte probleme. Avea o bicicleta mare, cu cadru, sonerie, far si dinam (imi placea cum suna cuvantul “dinam”, pentru ca eram dinamovista). Cand tataie era acasa, bicicleta se odihnea sprijinita de gardul de la gradinita cu flori, din fata casei, sau de gardul ce despartea curtile , sub salcami, in zmeura, sa nu stea in soare. Tataie tinea foarte mult la bicicleta, asa ca o proteja, o ingrijea, ii ungea lantul… Eu pandeam momentul cand tataie dormea sau avea ceva treaba prin gradinea de legume si zarzavat sau impletea sarma si ma suiam, cu greu, pe biciclerta sprijinita de gard si imi faceam tot felul de planuri si chiar eram convinsa ca, daca as ajunge la pedale, as putea merge fara probleme… dar eram prea mica, iar bicicleta mai avea si cadru…

Intr-o vineri seara, la masa, am auzit o discutie intre mamaia si tataie ca, a doua zi, adica sambata dimineata, vor merge impreuna la biserica (de obicei, tataie pleca mai devreme, pe bicicleta)… deci bicicleta ramanea acasa… In minte mi-a incoltit un plan. Era sansa mea de a merge pe bicicleta… Nu mai tin minte cum am dormit si cat, mi-aduc aminte ca am dormit pe prispa, afara(aveam un pat acolo) si m-am trezit cand incepea sa se lumineze. M-am prefacut ca dorm, pana ce au plecat bunicii la biserica. Am mai stat vreo juma de ora in pat, ca nu cumva sa se intoarca vreunul si, inainte sa se trezeasca soara-mea, m-am ridicat si am pornit, hotarata, spre bicicleta. Voiam sa demonstrez( nu stiu cui, probabil doar mie) ca, desi nu mersesem niciodata pe bicicleta, voi putea sa merg, ca nu e greu, asa cum zicea tataie si ca nu mai era nevoie sa astept sa cresc mai mare ca sa ma pot plimba cu bicicleta lui.

Era dimineata racoroasa, desi se anunta o zi calduroasa de vara(eram in vacanta de vara). Eram imbracata doar in maieu si pantaloni scurti, desculta, dar nu mai simteam racoarea diminetii, ardeam de nerabdare sa incalec bicicleta. Bicicleta sta cuminte, rezemata de gardul de sub salcami. Am apucat ghidonul rece cu ambandoua mainile, am indepartat-o de gard, am bagat piciorul drept pe sub cadrul rece, de fier, ca sa-l pun pe pedala din dreapta, mi-am luat putin avant cu piciorul stang, apoi l-am saltat si pe acesta si l-am pus pe pedala stanga… Am inceput sa pedalez, usor si greu, cu sufletul plin de bucurie, incercand sa-mi tin echilibrul si manuind ghidonul. Simteam cadrul rece, al bicilcletei, la subrat, era incomod, dar nu mai conta, mergeam cu bicicleta…

Curtea avea vreo 20-25 m lungime, din fata bucatariei pana la poarta. Am reusit sa iau curba la stanga, spre poarta. Pedalam incet, pentru ca nu aveam destula forta sa dau repede din picioare, sa- mi mentin si echilibrul… Prima tura a mers perfect… am mers pana la poarta, am pus piciorul stang jos, apoi si pe celalalt, am intors bicicleta, apoi iar m-am urcat, ca si prima data pe pedale, am inceput sa pedalez, pana in dreptul bucatariei… mi-a reusit si curba spre dreapta… si am luat-o de la capat, dar de data asta am vrut sa intorc bicicleta din mers, sa nu mai cobor de pe pedale… Am ajuns la poarta si am incercat sa intorc, din mers, spre dreapta, dar eram prea aproape de poarta  si, vazand ca ma dezechilibrez in momentul orientarii ghidonului si implicit a rotii din fata, spre dreapta, am indreptat ghidonul si am intrat in poarta… am cazut cu tot cu bicicleta, mi-am julit ambii genunchi, ma dureau si coastele pe partea dreapta, pe unde era cadrul bicicletei… roata din fata s-a “optat” usor (n-a fost viteza mare), ghidonul s-a strambat, lantul a cazut… Cu toata suferinta, fara sa plang(ca eram vinovata), am asezat bicicleta la locul unde fusese, m-am dus in casa si mi-am legat batiste la genunchi si m-am bagat in pat… am inceput sa-mi fac tot felul de planuri, cum sa-i spun lu’ tataie de isprava mea… Stiam ca tine foarte mult la bicicleta si se va supara pe mine, chiar daca eram “iedul” lui si ma iubea.

… I-am auzit cand au venit de la biserica… l-am auzit pe tatie vorbind, suparat prin curte( nu injura, nu injura niciodata, zicea doar: “al raului”)… credea ca, cineva a intrat in curte si i-a furat bicicleta, i-a stricat-o si i-a adus-o inapoi… Tataie nu avea dusmani, era un om apreciat in sat(cel mai apreciat, dupa parerea mea) si nu stia nici macar pe cine sa banuiasca si nici nu intelegea de ce a adus bicicleta inapoi, stricata… Desi ma prefaceam ca dorm, auzindu-l cat de mahnit este, m-am ridicat din pat si i-am spus ce-am facut. Nu mi-am luat bataie (nu m-a batut niciodata), pentru ca era un om bun si intelegator, a zis ca se repara, dar sa nu mai incerc sa merg pe bicicleta in curte… iar intr-o zi, cand  uda gradina, cu apa trasa din lacul din spatele curtii, de pe lunca, a luat bicicleta si mi-a dat voie sa ma plimb cu ea pe lunca, pentru ca acolo aveam loc sa fac ce viraje vroiam, era loc destul… Atunci a fost si prima data cand m-a vazut mergand pe sub cadrul bicicletei si ii mai vad si acum, in amintirea mea, zambetul, emotia si bucuria din ochii lui verzi. :)