Archive for March, 2011

privirea din oglinda

Posted by on Thursday, 31 March, 2011

Azi mi-am facut cazierul… imi trebuie pentru plecarea la Londra, deoarece am o trupa de minori dupa mine ;)

Ieri imi trebuiau ceva informatii despre ce imi este necesar sa-mi fac cazierul si unde trebuie sa merg( nu cunosc aceasta institutie, in august, o mamica s-a ocupat sa-mi faca cazierul asa ca nu stiam unde a fost), asa ca m-am apucat sa caut prin agenda telefonului, o persoana care ma poate ajuta cu informatiile necesare si am dat peste un vechi prieten (sa-l numesc asa)… l-am sunat, mi-a dat informatiile necesare, am mai schimbat cateva vorbe, ca  n-am mai vorbit de foarte mult timp, desi ne intersectam aproape in fiecare dimineata, eu in drum spre scoala, el in masina, in sens opus, spre jobul lui… Si uite asa, azi mi-am adus aminte cum l-am cunoscut…

Era iunie, prin 2002… inceput de iunie, 7-8 iunie, nu mai stiu exact, era in weekend… Trebuia sa merg la mare, cu fiul meu, care avea un concurs de karate. Am mers cu o masina mica, neavand locuri in microbuz. Era prima oara cand il vedeam pe cel care conducea masina… Nici nu-i stiam numele complet, pentru ca nu mi l-a prezentat nimeni… Intamplarea a facut sa urc in masina lui… am stat pe bancheta din spate, pe locul din mijloc, intre alte doua femei.

… Ii urmaream privirea in oglinda retrovizoare, mimica fetei… era concentrat si atent la trafic. Din cand in cand ridica privirea spre oglinda retrovizoare pentru a putea vedea in spate… privirile ni se intalneau, pentru cateva secunde, in oglinda… o privire tulburatoare de un albastru-gri, o culoare metalica… niste ochi frumosi, in care m-as fi uitat fara sa clipesc… Privirile au inceput sa ni se intalneasca din ce in ce mai des si pentru mult mai multe secunde, in oglinda retrovizoare… Uitasem sa ma mai uit la acul kilometrajului (nu suport viteza, iar el conducea cu viteza)… As fi vrut ca drumul sa fie mult mai lung, sa ma pot satura de privit acei ochi din oglinda… stiam ca inafara oglinzii, acea privire, isi va pierde vraja… Vroiam doar privirea aceea, care ma tulbura.

Fireste ca in cele doua zile, cat am stat la mare, am facut cunostinta, am vorbit… privirea nu mai avea acelasi farmec ca in oglinda…

Era prima oara cand mergeam in luna iunie la mare si prima oara cand ajungeam in campingul acela (Camping Holidays, camping de care m-am indragostit si am devenit clienta fidela, ajungand de 2-3 ori pe vara acolo, an de an) … un camping plin de salcii mirositoare( rachita, maslin mirositor)… Mirosul salciei te imbata, marea era curata si linistita, soarele bland…

La intoarcere am plecat in aceeasi formula… am gasit aceeasi ochi si aceeasi privire, acolo in oglinda.

… Amintirea acelui weekend de inceput de iunie, mi-a ramas vie in minte… marea limpede si linistita, campingul cu miros imbatator de salcie mirositoare si privirea albastra si tulburatoare din oglinda retrovizoare.

prin “padurea de smarald”

Posted by on Monday, 28 March, 2011

Zilele trecute, m-am  regasit pe facebook cu doamna Delia Zaharia, proprietara pensiunii „Padurea de Smarald” din Agapia, pensiune unde, in urma cu 3 ani, am fost in excursie cu elevii de clasa a III a si a IV a. Tot zilele trecute am postat poze pe facebook, de la „Padurea de Smarald”… Azi mi-am adus aminte, ca am scris despre excursia asta, in urma cu 3 ani, asa ca am cautat prin scrierile mele si am gasit povestirea despre excursia de atunci. O postez asa cum am scris-o atunci.


Trebuie sa recunosc,ca fiecare plecare in excursie imi da o stare de neliniste, am multe emotii… inainte de fiecare plecare cu copiii, nu pot dormi… imi fac tot felul de griji… responsabilitatea este foarte mare,  sunt multi, iar eu una singura… imi fac probleme cu transportul, in primul rand, de sanatatea lor, apoi ma gandesc sa nu se accidenteze vreunul, sa nu raceasca, sa nu se intoxice, sa nu-i pierd… toate lucrurile astea ma framanta…
In sfarsit, vine ziua plecarii, dimineata… facem prezenta, ne cautam locurile in microbuz, iar eu sunt asaltata de parinti, ambii parinti veniti sa-si aduca copilul in excursie… parinti care au mare incredere in mine si asteapta sa am grija, fiecare in parte, de copilul lor. Primesc ultimele sfaturi, atat copiii cat si eu:”sa manance”, “sa ia paracetamol inainte de culcare”… altul trebuie “sa poarte caciula” sau “sa nu bea apa sau sucuri reci”…”daca va face probleme sa ma sunati”… “am sunat acolo la pensiune si ne-au zis ca e cam rece”…
…Deja imi vajaie capul si temerile imi cresc… dar va fi bine, gandesc, totul va fi bine, asa cum este de fiecare data cand plec in excursie… doar ca acum este foarte departe.
La 6:10 vine si ultima fetita, mai facem o data cu mana la parinti, mai auzim, in cor parca: “sa fii cuminte”… si microbuzul se pune in miscare.
Se anunta o zi frumoasa. Soarele rasare mare si portocaliu, leganandu-se usor, alungand norii.
Mergem mult pe camp, facem mult pe centura… multa mizerie in jurul Bucurestiului… Am pus un CD cu muzica de la ziua lui Radu, din 2006… Cunosc toti copiii melodiile si fetele
incep sa cante in cor… mai intervin si baietii…

…Incep sa ma relaxez, am incredere in sofer, de aceea am cerut, patronului firmei de transport, sa-mi dea acelasi sofer cu care am fost anul trecut in excursie la mare. E un om foarte calm, conduce foarte bine si prudent, opreste masina de cate ori este nevoie si iubeste copiii(are doi acasa).
Drumul este destul de lung, aproape 500 km… Facem popas( vreo 3 popasuri am facut pe la benzinarii)… mai bem o cafea, mai luam un suc, o ciocolata… ne “usuram”, ne mai dezmortim picioarele…
Dupa 6 ore, cu opriri la toate bancomatele Raiffeisen(dar asta este alta poveste) am ajuns la Piatra Neamt, am sunat la pensiune, la Agapia, sa anuntam ca am ajuns in Neamt si sa intrebam cum este vremea si ce-am putea vizita inainte sa ajungem la Agapia. Doamna Zaharia ne-a dat toate indicatiile, obiective pe care le putem vizita si cu parere de rau ne anunta:
-Aici e cam inorat si bate vantul… e cam rece…
-Nu-i nimic, se incalzeste, iese soarele cand ajungem noi… zic eu.
-Sa dea Domnu, asa sa fie cum spuneti… Va asteptam!
Prima oprire in Piatra Neamt a fost la Cetatea Neamtului, unde am vizitat Muzeul de Arta, Muzeul de Etnografie era inchis, Curtea Domneasca… am facut poze… Am plecat spre Targu Neamt, Humulesti… la Casa Memoriala Ion Creanga, la Creanga Land… apoi ne-am indreptat spre Agapia, la pensiunea “Padurea de Smarald”, sa ne cazam si fiecare sa faca ce vrea pana la ora cinei. Fireste ca norii s-au imprastiat cand am ajuns noi acolo.
Am vazut pensiunea in poze, dar ajunsa acolo mi s-a parut ca sunt in alta lume… o lume frumoasa, cu multa liniste si verdeata… O fetita striga:”zici ca este in Paradis”… si avea dreptate. Copiii si-au aruncat bagajele in camere si au rupt-o la fuga tipand de fericire… aveai impresia ca sunt niste catelusi tinuti in lesa pana atunci, iar acum lasati libreri…altul ma intreaba:
-Doamna cat a costat transportul?
-13 milioane, dar de ce ma intrebi?
-Pai vreau sa mai venim aici… imi place!
Unii incep sa-i sune pe parinti sa le povesteasca cat de frumos este… altii alearga pana in padure, fetele se joaca de-a diverse personaje din desene animate… Se simt bine copii si asta imi place sa vad… nu se cearta nimeni, nu se bat, nu se jignesc, cum fac de obicei.
Ma uit la ei, fac poze sa aibe toti o amintire din excursie(ei au uitat sa mai pozeze)… Sunt multumita ca se simt bine, iar mie mi-a trecut toata oboseala si stresul… Afara este incredibil de cald, se mira si proprietarii…


Cu greu ii adun si-i trimit sa se spele pe maini ca sa mancam… Deja le este foame dupa atata alergatura.
In living este cald si miroase bine, plus atmosfera intima de acolo… si muzica discreta, e si plasma, dar deja sunt toti cu privirile atintite in farfurii.


Mancarea este foarte buna si multa, prea multa. Doamna Zaharia mi-a trimis trei variante de meniu, cu cateva zile inainte, pe mail, sa stie ce ne gateste, cam ce mananca copiii… Am ales varianta 1, de comun acord cu copiii… adica: ciorba de perisoare din carne de vita, rulouri din piept de pui umplute cu cascaval si carnaciori si piure de cartofi si muraturi, desert-prajitura de casa… Au mancat copiii pana s-au saturat si au fugit iar afara, sa mai apuce sa alerge pana se insereaza de tot.
Au intrat in casute pe la ora 20:00, la dush si in pijamale… Au mai jucat carti, baietii au mai facut glume, batand in geamurile fetelor, s-au mai manjit cu pasta de dinti… au mai alergat desculti pe afara… eu i-am pazit si verificat pana pe la 12 noaptea, apoi, dupa ce m-am asigurat ca dorm(ma refer la baietii cei mari, adica fi-miu si un prieten de-al lui), m-am bagat si eu la dush si la somn… Nu stiu cand am adormit, nu stiu cat m-am uitat la televizor, poate doar 2-3 minute… Am dormit foarte bine… M-a trezit cantecul pasarilor din padure, se auzeau foarte tare in linistea diminetii. Am iesit pe prispa casutei si am inregistrat pe telefon trilurile… Era 6:00, soarele incepea sa rasara, asa ca mi-am luat geaca peste pijama si am plecat sa pozez soarele… M-am bucurat ca il pot vedea rasarind si de aici(acasa il vad in fiecare dimineata), caci de la munte nu l-am vazut si pozat pana acum… Am iesit pe poarta pensiunii, “AL”, cainele rasa Samoyede, m-a urmat, eram in siguranta cu el… Dincolo de poarta se auzea susurul raului care curgea la vale impidicandu-se de pietre… Am mers pana aproape de pod, sa fiu mai aproape de soare… Am facut poze, multe poze cu rasaritul… Dupa vreo 45 min m-a cuprins frigul si m-am intors in camera sa mai dorm o ora… Era cald in camera. M-am bagat in pat, dar… am auzit glasuri de copii pe afara, asa ca am renuntat, m-am spalat, m-am imbracat si am iesit si eu sa-i verific daca sunt imbracati bine si daca au caciuli, caci era destul de frig dimineata. Usor, usor au iesit toti din casute si au inceput alergatura cu AL spre padure… sa nu piarda vreun minut…


Au alegat pana la 9:00  cand foamea a pus stapanire pe burtile lor si am intrat la masa… Micul dejun a fost foarte bogat… preparate de vanat, oua fierte, unt, branza topita, cas si branza, ceapa verde si rosii, dulceata de afine si caise, lapte, ceai si suc de portocale…


Dupa micul dejun, baiatii au fugit in padure, fetele au ramas sa scrie in “Cartea de Oaspeti” a pensiunii, gazda le-a impartit pliante cu pensiunea, apoi am iesit afara sa facem poze… Doamna Zaharia a facut poze grupului si ne-a zis ca ne va pune poza pe perete, in living… Vom fi primii care vom fi pusi acolo, in tablou.
Ne-am despartit cu greu de „Padurea de Smarald”… AL s-a urcat in microbuz si cu greu a fost dat jos de proprietar…si lui ii parea rau ca pleaca copiii… Doamna Zaharia ne-a dat ultimele indicatii, cum sa ajungem la manastiri si la rezervatia de zimbrii… si s-o luam prin Roman, ca e drumul mai bun, decat prin Tragu Neamt…


Am plecat de acolo cu lacrimi in ochi, asa cum fac de fiecare data cand plec dintr-un loc unde ma simt bine… cand ma despart de niste oameni buni si frumosi si populari, asa cum sunt Delia si Florin Zaharia, proprietarii pensiunii… Le promis ca ne vom intoarce intr-o zi.
Plecam de la pensiune si urmam traseul prin padure… facem un scurt popas, sus pe platforma, mai facem cateva poze, de acolo, de sus se vede tot satul… apoi mergem spre Manastirea Agapia. Vizitam manastirea, facem poze… E liniste, o liniste pe care o simt in suflet… apoi mergem la Manastirea Varatec… aici la fel de curat, la fel de liniste… cumparam suveniruri, aprindem lumanari… scriem si un pomelnic… aici nu mi-a placut, ca am intalnit foarte multi cersetori in curtea manastirii, care stricau tot aspectul si iti aminteau de bisericile din oras, unde esti asaltat de cersetori…
Am ajuns si la Manastirea Neamt, unde am facut o gafa, n-am platit la intrare ca nu era nimeni sa ne ia banii, dar am lasat in manastire fiecare…mai mult decat era biletul. Aici mi-a placut, pe langa constructie, curtea mare si plina de iarba… si pentru ca era un grup mai mare de excursionisti, care aveau si ghid, ne-am ciulit si noi urechile sa ascultam ce povesteste calugarul, dar foarte putin, ca nu mai aveau copiii mei rabdare… am intrat si in biserica, am am pupat icoane, moaste si ne-am oprit la intrare la suveniruri… Eu am stat sa numar copiii, din 5 in 5 minute… sa-mi iasa la socoteala si sa nu uit vreunul prin biserica… era foarte aglomerat la Manastirea Neamt in zi de duminica…
Am plecat spre “Gradina Zoologica-Dragos Voda” sau “Zimbraria” cum i se mai spune… E o rezervatie naturala, un peisaj frumos… putine animale. Zimbrii, sfiosi, au stat departe de garduri si de lumea, dar am reusit sa-i pozez cu zoom… Atractia au fost cerbii si ursul brun… si barza de pe stalp. Aici am incheiat vizitele noastre, ne-am imbarcat si am plecat spre casa… Ne astepta un drum de 6-7 ore. Am facut popas la Bacau, la Mc. Donald, am stat vreo juma de ora, apoi ne-am continuat drumul… Am avut ghinionul sa ne opreasca si politia, pentru verificarea actelor… Am stat destul de mult timp acolo, caci mai erau doua tiruri de verificat in fata noastra… Copiii nu mai aveau rabdare, iar afara incepuse ploaia… Cand ne-a venit randul si au auzit ca sunt copii in masina, unu dintre politisti, probabil seful, a zis:
-Nevasta-mea este invatatoare, stiu cum este cu copiii… Drum bun!
Am plecat mai departe, incercand sa nu ne mai oprim de multe ori ca se insera deja… Am mai facut un popas la o benzinarie… Mie a inceput sa-mi sune telefonul, lucru care nu s-a intamplat cat am stat la pensiune… acum vroiau parintii sa stie pe unde suntem, cat mai avem, cand ajungem…
Mai aveam doar 50 km pana la Giurgiu si aud din spate:
-Doamna, Rares mi-a umflat ochiul!…era glasul lui Tibi…
Aprinde soferul lumina si ma duc sa costat o mare umflatura la ochiul stang al lui Tibi… Intepenesc, ma trec caldurile, mi se urca sangele la cap… asta imi trebuia si tocmai vorbisem cu tatal lui Tibi si ii spusesem ca e ok copilul… I-am dat sticla cu apa rece, pe care o luasem de la benzinarie, s-o tina la ochi, sa se mai desumfle pana ajungem… si ma gandeam cu groaza la ce-o sa zica parintii… bine ca isi cunosc copilul si ce-i poate pielea, caci cel cu ochiul umflat a fost vinovat…
Am ajuns in oras la 21:45… Am predat copiii si am plecat spre casa. Este prima data cand nu vin obosita din excursie.

istorie

Posted by on Saturday, 26 March, 2011

” Istoria nu-i decât o poveste despre frică.”  (Octavian Paler- Desertul pentru totdeauna)

Nu mi-a placut istoria. Nu mi-a placut istoria, pentru ca nu mi-a placut invatatoarea. Orele de istorie erau cele mai lungi si plictisitoare… Tovarasa invatatoare dicta prea repede, iar cand ramaneam in urma nu mai repeta( nu, pentru mine si inca cativa copii, pe care nu ne inghitea… pentru altii dicta si pe litere sau le scria in caiet)… asa ca, ramanand mereu in urma, imi faceam o preocupare si desenam la sfarsitul caietului sau, ca sa ma vada scriind si sa nu ma mai traga de par sau sa-mi dea vreo palma dupa ceafa (mama, iarta-ma ca nu ti-am spus niciodata ce-mi facea invatatoarea!), ma faceam ca scriu, facand valuri si zigzaguri pe caiet, miscand mana ca si cum as fi scris… asta pana intr-o zi, cand tovarasa invatatoare s-a prins de indeletnicirea mea din timpul orei de istorie si, dupa ce m-a scuturat bine de par si mi-a aplicat o palma pe ceafa, mi-a luat caietul si l-a dat sorei mele sa-l arate parintilor, sa vada si ei ce face fata lor in timpul orei de istorie… Mi-am luat bataie si acasa, dar asta n-a insemnat ca a inceput sa-mi placa istoria, nici mai tarziu, in clasele V-VIII… am invatat-o de nevoie. Mi-era greu sa retin ani, date, cifre, domnitori… desi, acum imi stiu si codul numeric personal, contul la banca, numarul contractului de credit, seria la buletin cu numar si data de eliberare, numere de autobuze, trolee si tramvaie din: Bucuresti, Londra, Viena, Lyon… care si unde duc… zilele de nastere ale intregului neam, datele in care trebuie sa-mi platesc darile… ziua de salariu( aia oficiala, ca in ultima vreme nu mai stiu care este sau daca mai este)… retin numele si prenumele a sute de copiii si cateva numere de telefon :)

Nu mai stiu cum m-am descurcat in clasele V-VIII, cu istoria, probail am invatat si am luat si ceva note bune, de nu-mi aduc aminte… in schimb imi aduc aminte de anii de liceu si de tovaraul profesor de istorie (tot pe vremea “tovarasiei” eram). Domnul profesorul de istorie, s-a cam prins ca mie nu-mi place istoria… s-a facut tot timpul ca nu ma vede cand copiez… uneori sta in spatele meu, urmarindu-ma cum copiez, apoi trecea usor pe langa banca si ma intreba ce fac, astfel incat sa-mi dea de inteles ca stie ce fac in timpul lucrarii la istorie… A fost o intelegere tacita, domnul profesor se facea ca nu ma vede, iar eu copiam cu bun simt, nu tot… Am avut note mari la istorie… ma straduiam sa si invat, iar la ultima lucrare pe care am sustinut-o in clasa a XII a, m-am hotarat sa nu mai copiez, asa ca m-am mutat, din prima banca de la fereastra, in penultima de la perete, cu colegul meu, Brindas Constantin, un baiat foarte inalt si brunet, care zambea tot timpul… era cel mai tare la istorie, vroia sa urmeze facultate de profil (nu stiu daca a urmat-o)… profesorul, de cum a intrat in clasa, m-a cautat cu privirea si a dat de mine, zicand: “Vad ca v-ati mutat foarte bine… o sa dam lucrare pe doua numere”… Mare ghinion, pentru mine… tocmai acum cand eram hotarata sa nu mai copiez din caiet… Ne-a dat subiectele si am inceput sa caut lectia in caiet… o data, de doua ori, de trei… aproape 15 minute am cautat lectia prin caiet, dar n-a fost chip s-o gasesc… Simteam privirea profesorului (eu nu indrazneam s-o ridic pe-a mea) si zambetul de pe fata lui… Era o greseala, ma gandeam ca a facut asta intentionat, la numarul meu a dat o lectie pe care nu ne-o predase, asa ca ma ridic mana, ma ridic in picioare si, in linistea care se asternuse asupra clasei, de la atata concentrare, zic:

-Tovarasul profesor, eu nu am lectia asta in caiet!

- Nici eu n-o am!… se aude si Vasilica din prima banca.

Profesorul incepe sa rada(chiar era de ras)… eu ma rusinez toata, la cat de proasta si de sincera, in acelasi timp, am putut sa fiu.

-E, daca voi nu aveti lectia in caiet, mergeti sa incuiati cataloagele(proful era de servici in ziua aceea si era ultima ora)… Am plecat sa incuiem cataloagele, razand amandoua (eu si Vasilica), de prostia noastra… ne asteptam la niste note mici sau sa ne asculte ora urmatoare… Cand ne-am intors de la cancelarie, ne-a explicat profesorul de ce, noi doua, nu aveam lectia in caiet…  ne-o daduse de conspectat, iar noi am lipsit in ziua respectiva… Va intrebati ce nota am luat? Ei bine, am luat nota 9, n-a vrut sa-mi strice mediile, care oricum nu erau grozave… (Anul acesta voi avea ocazia sa-i multumesc domnului profesor de istorie, la intalnirea de 23 ani de la terminarea liceului.)

… Si cand credeam ca am scapat de istorie, odata cu terminarea liceului, am dat peste istorie, in primul an de facultate… Aici am descoperit o istorie frumoasa… Istoria Educatiei Fizice se numea materia … istoria antica, olimpiade, intreceri… o istorie captivanta, fara razboiae, doar intreceri si fair play… va recomand sa cititi Palestrica- istoria universala a culturii fizice de Constantin Kiritescu… Materia asta, Istoria Educatiei Fizice, era predata de un profesor in varsta, bland, placut la vorba, ca si profesorul din liceu… era atat de bun ca nu s-a suparat pe mine si nici nu mi-a purtat pica, cand l-am intalnit pentru prima oara si l-am intrebat:

-  Buna ziua! Dumneavoastra sunteti domnul Calu?

-  Buna ziua! Roibu ma numesc, poftiti in sala!… mi-a zambit si mi-a aratat directia in care trebuie s-o iau… m-am rusinat si multa vreme nu l-am putut privi in ochi… dar, mai mult ca sigur nu eram prima studenta care il “boteza”  cu sinonimul numelui lui. :)

azi sunt dezamagita

Posted by on Wednesday, 23 March, 2011

… Pentru ca azi e nor in sufletul meu, desi afara a iesit soarele. Pentru ca e primavara, dar e frig si tot astept sa mai cearna o mana de zapada… Pentru ca am asteptat atat de mult sa te vad, sa te aud, dar tu ai avut alte treburi mult mai importante… Pentru ca aveam atat de multe sa-ti povestesc, dar n-ai venit, n-ai sunat, nu ti-a pasat, nu te-a interesat… Pentru ca zilele astea am tot privit  in urma, in trecut si am analizat unde si cu ce am gresit… pentru ca am gresit, ca mi-am calcat pe inima de-atatea ori si am iertat de fiecare data… Pentru ca ai stiut tot timpul ca imi pasa de tine si m-ai lovit de fiecare data… Pentru ca nu stii si n-ai rabdare sa ma asculti… Pentru ca mi-am petrecut o parte din viata pe langa tine, am impartit si bune si rele, am facut multe lucruri pentru tine, de care nu-ti mai aduci aminte sau nu vrei sa-ti aduci aminte… Pentru ca ti-am suportat pasele proaste(prea dese) si te-am inteles. Pentru ca ti-ai descarcat tot timpul nervii pe mine, jignindu-ma uneori, fara motiv. Pentru ca n-ai fost niciodata langa mine, atunci cand am avut ce-a mai mare nevoie de tine… Pentru ca nu stii sa pretuiesti oamenii de langa tine… pentru ca, aseara am trait sentimentul de insecta incercand sa construiasca un musuroi pe care, prima rafala de ploaie, il va sfarama si ma va strivi, cu indiferenta… indiferenta ta… Pentru ca simt ca-mi pierd echilibrul, mi-am inchis sufletul pentru tine si l-am pus la adapost, pentru al feri de dezamagiri si tristete…

… Si nici macar nu pot sa te urasc.

Parintele Savatie spunea ca a fi dezamagit de un prieten e o marturisire a noastra catre noi insine, prin care ne putem da seama ca avem mandrie in noi, atunci cand spunem: “Cum mie, tocmai mie sa-mi faca una ca asta? Eu care atatea si atatea am facut pentru el… Tocmai eu sa primesc asa ceva in schimb?”

weekend cultural-sportiv si amenda RATB

Posted by on Monday, 21 March, 2011

Am avut un weekend plin… ca niciodata :)… Dupa ce am terminat munca, la scoala, am dat fuga in Bucuresti, pentru a-mi vedea baiatul la Campionatul National de Atletism, juniori categoria a 2 a(16-17 ani), la sala de atletism ”Lia Manoliu“… am ajuns prea tarziu, se terminase concursul, iar fi-miu ma asteptat la sala… urma si a doua zi concurs de stafeta, la care n-a participat, dar si-a sustinut colegii… ne-am despartit pe la ora 16, cand s-a intalnit cu un prieten, la care a si ramas pana a doua zi.

… Eu am primit o invitatie la concert, la Filarmonica ”George Enescu”… n-am putut refuza asa ceva, asa ca am mers, mai ales ca era pentru prima data cand intram in Ateneul Roman ( de fiecare data cand trec pe langa  Ateneu, ma gandesc ca a fost construit cu cate un leu pe care noi, cand eram copii, il depuneam la CEC… era un slogan atunci: “Un leu pentru Ateneu”,era scris pe copertile caietelor…)… Impunatoare cladire si frumoasa. Concertul mi-a placut, m-a relaxat, chiar daca am avut eu ceva mustrari de constiinta si o strangere de inima… Violonistul Liviu Prunaru a ridicat sala in picioare si a primit, cel putin, un sfert de ora de aplauze… a interpretat Max Bruch- Concert pentru vioara si orchestra, in re minor, op.58(inca mai aud viorile :))… apoi a urmat George Foca-Rodi- Sunetele unui sfarsit de secol, cu cor si orchestra, iar in final, mult asteptatul Ceaikovski- Simfonia nr. 4, in fa minor, op 36… Ce m-a impresionat foarte tare, a fost publicul… de la batrani pana la copii de 6-7 ani… Am invatat si niste reguli, cum ar fi: nu se aplauda intre melodiile aceluiasi interpret, decat la sfaritul actului ( ca sa zic asa)… intre melodii, cad era pauza de cateva secunde, doar atunci tusea publicul, stranuta sau isi sufla nasul… am impresia ca tot atunci respira, in rest muzica iti taia rasuflarea :)… A fost o seara speciala, de care imi voi aduce aminte cu mare drag si de care imi va fi foarte dor.

Sambata am inceput ziua cu stangul… am luat amenda RATB, pe tramvaiul 4… nu circul fara bilet, de obicei, doar ca sambata dimineata nu aveam de unde sa iau bilete… nu stiu daca o voi plati, ma mai gandesc :), apoi mi-am petrecut juma de zi la sala de atletism ”Lia Manoliu”, unde am urmarit proba de stafeta, sarituri in lungime, sarituri in inaltime… deh, a doua mea specializare este atletism si ma interesa si pe mine cate ceva din competitia asta . In concluzie, am avut un weekend cultural-sportiv, care m-a relaxat si incantat :)