Archive for January 28th, 2009

Norii

Posted by on Wednesday, 28 January, 2009

Întotdeauna m-au fascinat norii, formele lor, mişcarea lor…când eram copil şi aveam mult timp liber, îmi imaginam tot felul de poveşti privind norii şi îmi doream să trăiesc acolo sus, deşi am rău de înaltime.
Aveam 4 ani când parinţii mei s-au mutat din Braşov în Alexandria şi ne-au adus şi pe noi, pe mine si pe sora mea, de la ţară…era pentru prima oară când vedeam un apartament de bloc, cu baie, cu balcon la etajul 3…mi-era frică, dar totodată mă fascina balconul, pentru că eram mai aproape de cer, vedeam norii mai bine…
Dupa un an, la scara vecina s-a mutat o familie, colegi cu parinţii mei, care aveau 2 copii, un băiat mare de 14 ani si o fată de-o seamă cu sora mea, adică mai mare cu un an ca mine…pe fata o chema Natalia, iar parinţii o strigau “Nataliţa”…nu îmi plăcea de ea, era foarte urâtă, osoasă, cu părul blond-şaten şi aspru ca de capră, avea tenul alb si cu mulţi pistrui şi un nas borcănat…era răutacioasă şi egoistă…într-o dupăamiază de vară, ne jucam impreună , cu păpuşile, în spatele blocului pe preş…pe cer erau nişte nori frumoşi, ca nişte prinţi şi prinţese, castele…iar eu mă apuc şi povestesc despre pasiunea mea pentru nori şi începem să ne imaginăm tot felul de forme şi creaturi cu ochii aţintiţi spre cer…de atunci a început să mă intereseze “Nataliţa”, pentru că mi-a spus secretul ei, mi-a zis că ea are “o bucată de nor” acasă, pe care o ţine într-o cutie de metal…degeaba am insistat, cu lacrimi in ochi să mi-o arate şi mie, a gasit multe scuze, că nu are cheie, că n-o lasă mama ei să ne arate si nouă…m-am dus acasă plângând şi spunând că vreau şi eu “o bucată de nor cum are Natalia”…maică-mea a început să-mi explice ce sunt norii şi că nu se poate să iei o bucată de nor, că Natalia m-a minţit doar ca s-o bag in seamă şi să mă joc cu ea…dar eu tot credeam că Natalia are o bucată de nor, iar bucaţica aia trebuie sa fie moale, umedă şi să miroasă a ploaie…nu mai mă jucam cu Natalia, deşi ea venea tot timpul să mă amăgească zicându-mi: “dacă te joci cu mine poate îţi arăt bucătica de nor”…Ştiam că mă minte, ştiam că nu mi-o va arăta niciodată, dar n-o credeam că bucăţica aceea de nor e dulce, asta nu puteam să cred.
Vacanţele de vară mi le petreceam la ţara, la bunicii din partea mamei…acolo puteam privi cerul cât e ziulica de mare şi pe la 6 ani începusem deja să le spun bunicilor când o să plouă…aveam semnele mele…erau nori trecători, care nu prevesteau ploaia, din care eu îmi cream poveşti, erau nori care îmi aduceau in nari miros de ploaie şi atunci ploua(am simţul olfactiv foarte bine dezvoltat).
Îmi aduc aminte, cred că aveam 7 ani, eram la ţară, stam cu mamaia în curte pe un preş, ea cosea ceva , iar eu priveam norii şi deodată îi zic:
-O să vină ploaia, ploaie de-aia care umple şanţurile…ne laşi să alergăm prin şanţuri după ce se opreşte?
Mamaia s-a oprit din cusut, s-a uitat pe cer şi mirată m-a întrebat:
-De unde ştii c-o să vina “ploaia care umple şanţurile”?(este vorba de ploaie torenţială)
-Păi miroase a ploaie şi a pământ ud…şi uite acolo la casa din faţă…vezi “carul cu boi”?
-Ce car cu boi vezi tu copilă?
-Carul ăla…înainte să vină “ploaia care umple şanţurile”, acolo sub streaşina casei se “pictează” aşa cu apă un car cu boi, uită-te mai bine să vezi(era imaginaţia mea,dar şi acum văd cu ochii minţii “carul cu boi”). Se uită mamaia, nu ştiu dacă vedea ce văd eu, dar mă aproba căci în următoarele minute începea ploaia…”ploaia care umplea şanţurile”.