Archive for category o carte pe luna

O carte pe lună – Micul Prinţ

Posted by on Monday, 11 May, 2009

Vineri am primit o carte, de la Ioana, pentru ca i-am recunoscut că n-am citit-o…este vorba despre “Micul prinţ” de Antoine de Saint-Exupery .
“Micul prinţ” este o capodoperă a literaturii universale, destinată atât copiilor cât şi adulţilor , având ca teme principale prietenia, dragostea şi frumosul.

O poveste minunată, cu elemente de fantezie pentru copii şi filosofie a omului. Copiii citesc această carte ca pe o poveste. Adulţii citesc printre rânduri.
Micul Prinţ aminteşte multe adevăruri simple, pe care noi adulţii le-am uitat. Prin ochii unui copil, “Micul Prinţ”, adulţilor li se aduce aminte cum sunt privite lucrurile din punctul de vedere al unui copil, ceea ce reprezintă idei fundamentale ale conceptului de fiinţă.
Pare amuzant dar este de fapt ceva ce am uitat în modalitatea  de a vedea viaţa când eram copii ca Prinţul.
Mie mi-a plăcut foarte mult întalnirea “Micului Prinţ” cu vulpea.
Puteţi asculta povestea dând un clik aici, Micul Prinţ …şi chiar puteţi  viziona o parte din poveste. ;)







O carte pe lună- “Defăimarea lui Paganini”

Posted by on Thursday, 2 April, 2009

Luna aceasta vă recomand să citiţi “Defăimarea lui Paganini”- A. Vinogradov…Eu am citit-o în urmă cu 20 ani (este datată de mine în interiorul coperţii 31.05.1989, data achiziţiei)  şi am recitit-o de curând… Dacă v-am stârnit interesul, cu ce veţi citi mai jos, vă urez lectură plăcută!

Nu cred că se mai găseşte în librarii, dar se poate achiziţiona prin anticariatele online.

18122977-1-215_3002

“O carte care prezintă defăimarea de mic copil a geniului viorii: Niccolo Paganini. Cele dintâi sunete, înainte de vioară le-a dat la naşterea lui, într-o casă sărăcăcioasă din Geneva(1782) . După ce i-a descoperit talentul, tatăl micului geniu l-a plimbat prin câteva oraşe din apropierea Genevei cu scopul susţinerii unor concerte. Cu toate că sumele încasate erau de respectat, viaţa lui Paganini nu era roz deloc. Capul familiei pierdea banii la jocuri de noroc iar mânia şi-o vărsa pe nevinovatul şi firavul Niccolo. După concerte ziarele vuiau de zvonuri cum că muzica lui Paganini are legătură cu maleficul iar cel ce manuia arcuşul era diavolul în persoană. Invidia şi teama de a nu-şi pierde caştigurile i-au mânat pe mulţi alţi violonişti să-i stea împotrivă şi să umple presa de zvonuri neadevărate. Ajuns matur, Paganini era o adevărată spaimă pentru violoniştii vremii. Vioara lui scotea nişte sunete ce împietrea auditoriul şi ca reacţie cei mai mulţi îşi făceau semnul crucii. Concertele prin oraşele Italiei adunau sute de oameni dar faima nu parea să rămână favorabilă lui Paganini. În oraşele în care urma să concerteze Paganini găsea afişe care anunţau amânarea evenimentului. Alte afişe îl înfatişau în spatele unor gratii conform zvonului că el ar fi un fost ocnaş ce şi-a ucis nevasta iar ca să scape de captivitate şi-ar fi vândul sufletul necuratului. Ahtiaţi după venituri grase, redactorii ziarelor de atunci anunţau fară jenă,  periodic, moartea celebrului violonist. De fiecare dată, Paganini, trimitea scrisori de dezminţire care erau sau nu acceptate şi publicate. Cu toate că  era de o urâţenie absolută, deseori asemănat unei maimuţe, Paganini îşi găsi totuşi o iubită frumoasă  care urma apoi să-i aducă pe lume unicul său fiu.
O inovaţie adusă viorii a provocat controverse. Paganini prelungise arcuşul şi înlocuise coardele de vioară cu cele de violoncel. În continuare zeci de concerte Îl purtau prin Italia fascinând atât cunoscatorii de muzica cât şi oameni simpli, ai potcoavei, prin muzica însufleţită ce o năştea vioara lui. Tot mai mulţi oameni cu influenţă conduceau din umbră întregul mecanism al nimicirii lui Paganini.  Aşa a ajuns violonistul să fie tratat de nişte medici care în loc să-i îmbunătăţească starea de sănătate i-o agravau dandu-i fel de fel de otravuri. Sănătatea şubrezită părea să nu-l oprească din actul creaţiei iar simţămintele le imprima mereu pe portativ ca mai apoi să le interpreteze într-un stil năucitor. Papalitatea nu era nici ea de partea gigantului viorii. Pentru că nu vroia să cânte în biserici precum ceilalţi violonişti, Biserica a început şi ea să fie părtaşă la destrămarea vieţii lui Paganini.  Această faptă îl punea pe Paganini într-o şi mai mare vrăşmăşie faţă de cele sfinte. S-a ajuns acolo încât, la moartea lui (1840) să nu vrea nici un preot să-i oficieze funerarile iar un ordin de sus obliga oamenii ţării să nu lase ca trupul neînsufleţit să fie înmormântat pe pământul Italiei. Aşa sicriul de zinc a fost ţinut pe o insulă iar apoi, timp de câţiva ani, a tot fost coborât şi ridicat din întunericul pământului. Abia dupa 56 de ani Achillo Paganini, fiul său, a reuşit să-i găasească un loc de-a dreptu` pe veci.
O carte care nu te atrage prin tehnica narativă ci prin subiectul tratat şi interesul pentru cunoaşterea vieţii marelui artist.”

Sursa: Yahoo 360, Andrei


O carte pe luna- “Omul care râde”

Posted by on Tuesday, 3 March, 2009

Cu trei săptămâni în urmă, căutând ceva de citit, am dat peste cartea “Omul care râde” de Victor Hugo. Uitasem de existenţa ei… uitasem că am cărţi cumpărate şi necitite… şi pentru că am deprins un obicei (din familie) de a-mi nota la începutul cărţii, data când am achiziţionat-o, am constat că era de aproape 2 ani în bibliotecă (28.05.2007), iar eu am continuat să cumpăr alte cărţi… aşa că, în urmă cu trei săptămâni, m-am apucat s-o citesc… Am purtat-o după mine, citind doar în orele libere  de la şcoală şi, uneori, seara înainte de culcare… Ar trebui să-mi fac mai mult timp pentru citit.
d9e4b54f36916f83b356fe6e5d54d5a7
,,Omul care rade”
E povestea unui copil al cărui chip a fost mutilat pentru a nu mai putea fi recunoscut. Această practică era întâlnită în istoria vechilor monarhii şi folosită de regi prin intermediul unor executanţi obscuri, bandele de ,,comprachos” în scopul îndepărtării unor rivali incomozi. În acele vremuri, Lordul Clancharlie moare în exil, după ce refuzase să renunţe la convingerile sale republicane. Fiul şi moştenitorul acestui om considerat rebel de către regii restauraţiei trebuia şi el să dispară din orizontul politicii engleze.”Şi metoda cea mai a fost aceea a vânzării lui unei bande de comprachos care i-au pus pe faţă, din primii ani ai vietii, pecetea grotească, monstruoasă a râsului perpetuu.” Părăsit, în goana lor de această bandă, copilul va găsi în braţele unei femei moarte o fetiţă… Ocrotind-o de iarna năprasnică în propriile haine, băiatul va ajunge la cabana ,, filosofului vagabond Ursus” . ,,Aici, Gwynplaine şi Dea, fetiţa oarbă vor gasi adăpostul pe care o lume întregă li l-a refuzat” . Cei doi se vor îndrăgosti. Traiul linistit le este însă întrerupt de un fapt neaşteptat. Gwynplaine este recunoscut ca fiind Lordul Fermain Clancharlie şi aruncat în mijlocul societăţii înalte engleze, fascinantă dar viciată în interior. Regina e cea care se foloseşte de Gwynplaine pentru a se răzbuna pe frumoasa Josiane, sora sa nelegitimă, unindu-i pe cei doi, frumoasa şi mutilatul prin căsătorie.O poveste plină de intrigă dar mai ales sensibilitate, un subiect care te ,,prinde” şi istoria acestui “decăzut” fac din “Omul care râde” o carte ce merită citită.

O carte pe luna – “Copilul divin”

Posted by on Monday, 2 February, 2009

copilul_divin

“Credeţi oare că, dacă ar şti ce îi aşteaptă, oamenii ar mai accepta să se nască?”
“Copilul divin este un roman şocant prin tema pe care o abordează – a decide să nu te naşti este un gest de curaj extrem ce depăşeşte cu mult gestul sinuciderii în ironie, forţă, absurd.
Să rămânem cu toţii în placenta calduţă, în magma primordială – supa ce ne irigă ţesuturile şi ne dă potenţialul de a evolua, să ne păstram puri, nenăscuţi. Odată ce ai tras prima gură de aer ţi-ai pierdut dreptul de a mai avea o existenţă fericită şi lipsită de griji.
Povestea copilului care refuză să se nască e uşor asemănătoare cu filmul “Look who’s talking”, dar ar fi injust să ne rezumăm la comparaţia asta pentru a vorbi despre carte. Pentru că Louis, copilul ce se opune părăsirii uterului, e sortit să devină primul copil-enciclopedie încă din ipostaza fătului. Mama lui, însărcinată atât cu el cât şi cu sora lui geamană, Celine, îşi doreşte nişte copii care să îi întreacă în inteligenţă pe toţi învătaţii istoriei. Astfel, ea purcede la furnizarea informaţiei către cei doi embrioni, până când într-o zi aceştia, prinzând glas, cer mai mult şi mai mult.

Când sorocul se apropie, Louis e deja hotărât să nu se nască, pentru că pe lângă tot felul de lucrari academice, opere din toate domeniile, muzică din toate timpurile şi dicţionare din toate limbile, acesta mai citeşte şi ziarele vremurilor actuale. Aflând despre natura lumii reale, despre catastrofe şi alte lucuri neplăcute ale vieţii cotidiene, decide să rămână în burta mamei sale, chiar ameninţând-o pe aceasta că dacă nu îi permite să locuiască în ea, o omoară.

Timp de cinci ani cât trăieşte în pântecul mamei, Copilul Divin ajunge un mic dictator, ce are puterea să subjuge o lume întreagă doar pentru că stăpâneşte o mare cantitate de informaţii şi cultură sa generală se ridică undeva la miliarde de pagini citite. Ceea ce îl interesează pe el e să distrugă lumea, pentru că dacă Dumnezeu a creat-o cu un cuvânt, el vrea să o distrugă cu altul. Principalul lui duşman e însuşi Dumnezeu cu care chiar are o discuţie şi cutează să îl sfideze afirmând că el s-a creat singur.”

Copilul Divin e un roman despre care nu poţi spune multe fară să-l povesteşti,este o parabolă postmodernă.

Sursa:Taraba cu carti

Vorbeam mai săptămâna trecută, cu Ioana,despre această carte pe care eu am citit-o acum 2 ani,cred…o carte pe care v-o recomand:)

O carte pe luna- Parfumul

Posted by on Friday, 30 January, 2009

“Îţi poţi închipui, cititorule, o lume formată numai din parfumuri, duhori, miresme? Îţi poţi închipui un om care nu cunoaşte viaţa decât mirosind-o? Ţi-ai dat seama că vechiul şi noul se pot distinge prin miros, că orice cută a trupului tău e un receptacul de miresme şi că totul în lume are o amprentă olfactivă? Ştii că fiecare om este un parfum inconfundabil, că parfumul tău te poate face anonim sau irezistibil?
A fost odată un bărbat care a descoperit în distilăria trupului său un parfum trecător pe care voia să-l stapânească pentru totdeauna: parfumul de tânară femeie.”

Este istoria unui criminal în serie, Jean-Baptiste Grenouille, care trebuie să ucidă 25 fecioare pentru a le fura parfumul. Ultima victimă este, bineînteles, cea mai frumoasă şi cea mai protejată, tatăl ei chiar îndepartând-o de Grasse, oraşul în care se produceau crimele. Era în vârstă de saisprezece ani şi se numea Laure Richis.

…este vorba de cartea pe care am citit-o cu sufletul la gură(carte  primită de la o prietenă,care ştie că eu am o problemă cu mirosurile  ), carte care m-a captivat,deşi traducerea mi s-a parut defectuoasă…carte cu pasaje scârboase,dar si pasaje interesante…Se numeste “Parfumul” de Patrick Suskind.Merită citită!
Eu îmi doresc să văd filmul;)