Archive for category cuvinte din trecut

cuvinte din trecut – sufletul din palma

Posted by on Saturday, 10 September, 2011

Asa cum m-am obisnuit de ceva vreme, voi reposta ceva din anii trecuti… jocul a fost initiat de tibi, si mi s-a parut o idee buna, ca cei noi veniti, sa citeasca si ce am scris noi in trecut… azi o sa repostez ceva, ce asteapta lotusull sa citeasca, pentru ca mi-a placut ce-a scris ea legat de subiectul postului meu ;)

Sufletul din palmă

This entry was posted Tuesday, 17 February, 2009 at 16:14

 M-am trezit din somn, mi-e frig, îmi clănţăne dinţii… Cred că au oprit căldura peste noapte. Ma uit la ceas, e 4.45… aş mai avea de dormit o oră, dar mi-e foarte frig… Mă ghemuiesc sub plapumă încerând să mă încălzesc. Nu ştiu dacă am adormit imediat, dar am început să visez…

Mergeam pe stradă, probabil prin Bucureşti, şi-mi era foarte frig. O maşină de culoare închisă a oprit lângă mine, s-a deschis portiera şi un glas cald, bărbătesc şi foarte cunoscut mi-a zis :
-Urcă! Ţi-e frig, văd că tremuri…
Am urcat în maşină… Vocea care mă invitase era a unui om foarte drag mie, omul care mă linişteşte când este în preajma mea, cănd îi aud vocea… M-a luat de mână, iar eu am început să simt căldura care mă copleşea… mâna lui mi-a dat căldură şi linişte…
-Scuză-mă că vorbesc la telefon, e ceva important! mi-a zis…
-Nu mă deranjează, doar, te rog, ţine-mă de mână că mi-e bine… nu-mi da drumu!

…Şi m-a ţinut de mână cât timp am dormit. Am dormit profund şi liniştit, îmi era cald şi bine… Am dormit atât de bine că n-am auzit alarma de la telefon.
M-am tot gândit zilele astea la acest vis… la mâna care m-a încălzit în acea dimineaţă… Ce şi cât înseamnă să te ţină cineva de mână? De ce facem gestul ăsta? De câte ori şi în ce scop facem gestul ăsta?…Da, eu fac gestul ăsta în fiecare zi… e felul meu de a calma…Copiii se calmează dacă îl iei de mână şi le vorbeşti, le dai încredere… mâna te susţine când faci primii paşi, mâna te ajută să să te ridici, mâna îţi şterge lacrimile de pe obraz, mâna împinge leagănul… atingerea mâinii îţi dă primii fiori ai dragostei, mâinile te ajută să comunici cu surdo-mutii… Mâna este sufletul din palmă!
Ţine-mă de mână să-ţi simt sufletul din palmă!

…Şi melodia care m-a obsedat toata ziua AICI .

au mai adus la lumina cuvinte din trecut: tiberiu, vero, psi, cita

cuvinte din trecut – NU poluarii fonice

Posted by on Sunday, 4 September, 2011

Pentru ca tot traiesc intr-o continua poluare fonica si am spus-o de foarte multe ori prin blogul meu, azi mi-am propus sa repostez postul acesta, scris in urma cu doi ani :)

tipa-350

Monday, 2 November, 2009

Visez la o clipa de liniste… macar una. Dar pentru asta exista concediu si un loc linistit si lipsit de fitze, unde ma retrag pentru a-mi incarca bateriile.
Locuiesc in piata, in Piata Centrala, unde, chiar de esti surd tot ai sanse sa auzi ceva. Parca si musca bazaie mai tare in piata. Indiferent de anotimp, zgomotul este cam acelasi… In puterea noptii, cand somnul iti este dulce si visele incep sa incolteasca, auzi un strigat, dupa care incep altele: “ba, unde ti-ai parcat masina”, “Faneleeee, ce toneta ti-ai luat ma?”, “Nelule, ai venit de ieri? Cum merge piata?”. Asta se intampla pe la ora 4.00, cand vine taranul cu marfa, la oras. Se tipa ca pe batatura, asa sa simta oraseanul de la bloc, cat este taranul de gospodar… Apoi incep masinile, frane, un motor care se incapataneaza in fiecare dimineata sa porneasca (ma gandesc, uneori, ca omul vrea sa se razbune pe cineva, ambaland motorul ala in dusmanie)… Apoi suna ceasul din bucatarie, alarma de la telefonul meu, alarma de la telefonul sotului meu… Afara incepe cearta pe locurile de parcare, pe mesele de plastic… injuraturi care mai de care mai variate si pline de consistenta, o manea care va rula toata ziua, pana o invata toata piata sau ajunge sa te obsedeze… Ma integrez in zgomotele strazii si ajung la munca. La munca este cea mai mare poluare fonica, in sala de sport, 6 ore pe zi, suport tipetele a sute de copii, tipete care mi-au afectat intr-o oarecare masura auzul, astfel incat nu ma mai deranjeaza zgomotele puternice, cat ma deranjeaza cele soptite… Si cand crezi ca ai scapat de zgomotul de la munca si cel de pe strada, ajungi acasa si vrei sa ai macar o ora de liniste, sa recuperezi ce-ai pierdut peste noapte, dar vecinul din dreapta isi gaureste peretii, caci renoveaza apartamentul, pe scara, la etajul 2, un vecin isi pune cablu TV sau net… alta bormasina, vecinul din stanga are TV-ul dat la maxim si asculta “Taraf”… Vecinul de deasupra piseaza usturoi si ii tarsaie papucii pe gresie, cainele vecinilor de dedesubt este singur acasa si latra… Se lasa seara, vecinul inceteaza cu spartul si gauritul, stapanii cainelui au venit acasa, taranii isi strang marfa si se pregatesc de plecare… Ma bag in pat, sperand ca voi dormi linistita, macar pana se intorc taranii… dar, am uitat, locuiesc in Piata Centrala, la 50 m, in fata geamului este un Casino, unde incepe viata de noapte. Incep sa vina cocalarii si pitipoancele, cu masini care mai de care, fac cerculete in mijlocul pietii, iar pitipoancele se miorlaie si chicotesc atat de tare, sa se faca auzite.
Incerc sa numar oi, sa desenez cerculete imaginare in care sa scriu cifra 99 (parca asa am auzit la o emisiune psiho)… sau ce lectii am mai luat… In zadar mi-e somn de nu mai vad, daca urechile imi sunt invadate de zgomote.
Intr-un tarziu adorm, de la oi… de la cerculete…” Marineeee cum merge varza bre?”… V-ati dat seama, s-a facut iar dimineata… Curand incepe si campania electorala :(
Poluarea fonica face parte din viata, din cotidian. Pentru liniste exista concedii, iar daca nu esti snob si fitos, gasesti locurile care sa-ti satisfaca nevoia de liniste.

 

Au mai repostat: psipsina, tiberiu, lotusull, vero, dagatha

cuvinte din trecut – norii

Posted by on Sunday, 21 August, 2011

Norii

Wednesday, January 28th, 2009

Întotdeauna m-au fascinat norii, formele lor, mişcarea lor… Când eram copil şi aveam mult timp liber, îmi imaginam tot felul de poveşti privind norii şi îmi doream să trăiesc acolo sus, deşi am rău de înaltime.

Aveam 4 ani când parinţii mei s-au mutat din Braşov în Alexandria şi ne-au adus şi pe noi, pe mine si pe sora mea, de la ţară. Era pentru prima oară când vedeam un apartament de bloc, cu baie, cu balcon la etajul 3… mi-era frică, dar totodată mă fascina balconul, pentru că eram mai aproape de cer, vedeam norii mai bine…

Dupa un an, la scara vecina s-a mutat o familie, colegi cu parinţii mei, care aveau 2 copii, un băiat mare de 14 ani și o fată de-o seamă cu sora mea, adică mai mare cu un an ca mine… pe fată o chema Natalia, iar parinții o strigau “Natalița”. Nu îmi plăcea de ea, era foarte urâtă, osoasă, cu părul blond-şaten şi aspru ca de capră, avea tenul alb și cu mulţi pistrui și un nas borcănat… era răutacioasă şi egoistă… Într-o dupăamiază de vară, ne jucam împreună , cu păpuşile, în spatele blocului pe preş…pe cer erau nişte nori frumoşi, ca nişte prinţi şi prinţese, castele, iar eu mă apuc şi povestesc despre pasiunea mea pentru nori şi începem să ne imaginăm tot felul de forme şi creaturi cu ochii aţintiţi spre cer… de atunci a început să mă intereseze “Nataliţa”, pentru că mi-a spus secretul ei, mi-a zis că ea are “o bucată de nor” acasă, pe care o ţine într-o cutie de metal…degeaba am insistat, cu lacrimi în ochi să mi-o arate şi mie, a gasit multe scuze: că nu are cheie, că n-o lasă mama ei să ne arate și nouă… M-am dus acasă plângând şi spunând că vreau şi eu o bucată de nor cum are Natalia… maică-mea a început să-mi explice ce sunt norii şi că nu se poate să iei o bucată de nor, că Natalia m-a minţit doar ca s-o bag în seamă şi să mă joc cu ea… dar eu tot credeam că Natalia are o bucată de nor, iar bucaţica aia trebuie să fie moale, umedă şi să miroasă a ploaie… nu mă mai jucam cu Natalia, deşi ea venea tot timpul să mă amăgească zicându-mi: “dacă te joci cu mine poate îţi arăt bucățica de nor”… Ştiam că mă minte, ştiam că nu mi-o va arăta niciodată, dar n-o credeam că bucăţica aceea de nor e dulce, asta nu puteam să cred.

Vacanţele de vară mi le petreceam la ţara, la bunicii din partea mamei. Acolo puteam privi cerul cât e ziulica de mare şi pe la 6 ani începusem deja să le spun bunicilor când o să plouă… aveam semnele mele… erau nori trecători, care nu prevesteau ploaia, din care eu îmi cream poveşti, erau nori care îmi aduceau în nari miros de ploaie şi atunci ploua (am simţul olfactiv foarte bine dezvoltat).

Îmi aduc aminte, cred că aveam 7 ani, eram la ţară, stam cu mamaia în curte pe un preş, ea cosea ceva , iar eu priveam norii şi deodată îi zic:

-O să vină ploaia, ploaie de-aia care umple şanţurile… ne laşi să alergăm prin şanţuri după ce se opreşte?

Mamaia s-a oprit din cusut, s-a uitat pe cer şi mirată m-a întrebat:

-De unde ştii c-o să vina “ploaia care umple şanţurile”?(este vorba de ploaie torenţială)

-Păi miroase a ploaie şi a pământ ud… şi uite acolo la casa din faţă… vezi “carul cu boi”?

-Ce car cu boi vezi tu copilă?

-Carul ăla… înainte să vină “ploaia care umple şanţurile”, acolo sub streaşina casei se “pictează” aşa cu apă un car cu boi, uită-te mai bine să vezi (era imaginaţia mea, dar şi acum văd cu ochii minţii “carul cu boi”). Se uită mamaia, nu ştiu dacă vedea ce văd eu, dar mă aproba căci în următoarele minute începea ploaia…”ploaia care umplea şanţurile”.

… si melodia asta mi-a venit în minte uitandu-mă spre cer :)

“cuvinte din trecut” au scris si ei: dagatha, psipsina, tiberiu, incertitudini, vero, lotusull, valentina, andres